Da. Am o viață activă, energică, plină, plină. Aproape plină ochi. De la 6 dimineața până seara. De multe ori adorm înaintea copiilor. Altădată trag de mine noaptea pentru că știu că mai am multe multe lucruri de rezolvat. Sunt în urmă cu toate parcă, dar cel mai rău sunt în urmă cu energia și timpul pe care îmi doresc să le aloc părții creative (și profesionale). Și atunci când nu ai un echilibru, deși dorința există, este destul de frustrant. Poate că se vor mai aranja. Poate mai repede poate mai târziu. Nici eu nu știu acum. Știu doar că m-am săturat să mă plâng… Nu știu de ce am obiceiul acesta și de ce nu pot să scap de el. Poate din nevoia mea (de când eram mică) de a fi aprobată sau confirmată. Sau pur și simplu ascultată. Am senzația că dacă îmi plâng de milă în fața altcuiva, o să fiu mult mai apreciată pentru câte lucruri fac, pentru câtă energie consum, pentru cât de mare și tare sunt eu. Sunt niște lucruri de suprafață care mie, probabil, căci altă explicație nu am, îmi hrănesc o nevoie veche. E nasol, știu. M-am tot întrebat de-a lungul ultimilor ani de ce trebuie eu să fac atât de multe lucruri, de ce mă aglomerez, de ce pare că duc mai mult decât aș vrea, de ce nu știu să mă apreciez (eu însămi) în cele mai mici și banale situații. De ce trebuie să fie 10 lucruri deodată făcute ca să simt că într-adevăr sunt de apreciată? Vouă vi se întâmplă asta?
De o lună de zile am făcut a doua mutare de casă de când am venit la Brașov. Acum pare că ne-am liniștit, ne-am reacomodat, ne-am aclimatizat așa… și totuși, am senzația, că ori de câte ori m-am întâlnit cu un prieten-vecin etc m-am plâns de ceva. Am luat fața aia obosită, epuizată, stoarsă de orice energie și creativitate… Poate că așa sunt, dar pe bune, m-am săturat eu să mă aud așa (și să mă văd) de ce este nevoie să îmi expun doar partea asta din mine? De ce nu pot să arăt și alte lucruri? Ce mă împiedică? Care este miza mea în toată această situație? De ce am nevoie de confirmările celor din jur? De ce aleg (conștient și inconștient) să las lucrurile acestea să mă copleșească. Am multe instrumente și știu ce trebuie să fac să ies din situațiile de criză sau obositoare, consumatoare de energie dar totuși nu o fac. Aleg să rămân acolo, să mă epuizez și să … îmi plâng de milă. Încă o dată, oare care este miza mea în toate astea?
Voi cum ați depășit situațiile de tipul ăsta? Cum ați ieșit din acest cerc vicios? Cum ați făcut schimbarea în viața voastră?
Eu am început acum să îmi împlinesc niște nevoi mai vechi, din copilărie, care, cu diverse motivații și în diverse circumstanțe, nu au fost împlinite așa cum aș fi avut eu nevoie (și așa cum au știut și putut părinții mei atunci). Am ales să îmi simbolizez (momentan printr-un coș mare) nevoia mea de mămică**, din diverse momente ale vieții mele și să pun acolo toate acele cuvinte care simt că mi-au lipsit, pe care le-am așteptat, de care aveam nevoie într-o mai mare măsură decât au fost. Puteți pune în acest borcan/coș/sac/cutie/ce vreți voi – tot ce aveați nevoie atunci și nu ați primit și acum, așteptați în mod inconștient, de la partenerul de viață, copil, prieten etc. Acum, suntem adulții care trebuie să-și împlinească singuri nevoile (și nu copiii de altă dată) și totuși așteptăm de la alții toate aceste lucruri. Și asta ne împiedică să ne exprimăm cu adevărat pe noi înșine, să beneficiem de energia și creativitatea de care avem nevoie. Pentru că încă așteptăm ceva, de atunci, de când eram mici mici, sau poate chiar mai măricei dar totuși dependenți de părinții noștri.
Aveți momente când îi cereți (mai mult sau mai puțin explicit) partenerului vostru de viață să vă ofere ceva ce trebuia să primiți de la mama sau tatăl vostru, în copilărie? O îmbrățișare. Un: ”super tare! ai reușit”?. Un ”ești minunată așa cum ești”?
** nevoia de mămică este un concept din Metoda ESPERE. Fiecare părinte are două funcții parentale, să le zicem, în relația cu copiii săi: mamă/mămică și respectiv tată/tătic. Am povestit pe larg, despre acestea aici.
Sursa foto tatoo
