Aventura mea începe acum multe luni, vreo 9-10, când proaspăt ieșită de pe băncile corporației, din ședințele de la 8.30 dimineața sau 18.00 seara, după ce m-am odihnit pe îndelete într-o vacanță la Sfântul Gheorghe, m-am întors să iau mâța de coadă și să pornesc pe un alt drum, drum pe care mi l-am vizualizat, dorit, așteptat.
M-am angajat să fac treabă într-un domeniu frumos (în online – social media – parenting). Și să fac asta de acasă în timp ce îmi imaginam că aș fi fost o gospodină perfectă, cu casa lună și mâncare proaspătă în fiecare zi pe masă. Cu un copil super cooperant (adică ascultător) pentru că aș fi petrecut mai mult timp cu el, l-aș fi învăluit în dragostea și infinita mea răbdare și totul ar fi fost perfect. Ar fi mers la grădiniță doar pentru câteva ore pe zi, cât să-mi permită mie să fiu foarte eficientă cu treburile profesionale, ar fi dormit cuminte la prânz în patul nostru imens și apoi am fi socializat cu alte mămici și copii, prin parcurile capitalei. Și alte gânduri…
Și am fi fost foarte fericiți. Și așa s-ar fi diminuat și sentimentele mele de vinovăție și aș fi fost împăcată că totuși nu muncesc ca să plătesc pe altcineva să-mi crească copilul, că nu stă odorul la grădiniță mai mult decât stau eu la serviciu… (și am avut totuși noroc la serviciu căci am avut o super șefă). Și mi-am zis atunci că mă voi opri din alergat (oricum nu mi-a plăcut niciodată să alerg) și că voi fi și voi face cum citeam eu prin diverse bloguri de mămici: muncesc când vor și pot, cresc copii fericiți, cos la mașină tot felul de minunății, frământă pâine la două zile și au grijă de toată casa și familia.
Eh… și după câteva luni, iaca mă trezesc într-o dimineață, după un somn cam scurt (căci lucrasem – profesional vorbind – până pe la 3 dimineața – cu entuziasm chiar) și îmi dau seama că în continuare mă grăbesc, că tot alerg, că tot mă agit, că nimic nu se mai termină, că totul e aiurea, că totul e cu fundul în sus, că odorul nu e fericit, că în casa noastră nu este ordine (nici curățenie) și că nu am chef să gătesc de săptămâni bune. Și ce fac? Încerc să schimb ceva… să mă relaxez, să schimb ritmul, să ies din casă, să mă bucur mai mult. Îmi reușește ceva timp… Am totuși niște satisfacții, chiar dacă nu toate lucrurile sunt așa cum îmi imaginam eu că or să fie. Am libertate. Am timp să văd orașul ziua. Am timp să am grijă de copilul meu atunci când este bolnav, fără învoiri de la serviciu sau concedii medicale. Pot să mă bucur de zăpadă sau de soare cu laptopul la subsuoară și culmea, chiar nu mă deranjează. Totul mă ține ocupată. Mintea nu mai are timp de prostii, nu mă mai înghiontește spre lucruri prea profunde. Sunt, lucrez, mă joc. A fost ok …. pentru un timp.
Ce-am mai făcut pe urmă? Vă spun data viitoare.
Până atunci, am scris o scrisoare copilului meu din viitor.
Foto Free People Blog
Gee, parca ai descris viata din casa mea. Si eu imi imaginam lucruri frumoase cand am inceput sa stau acasa cu copiii si sa ma ocup de afacerea mea. S-a dovedit pana la urma ca jonglez cu zeci de chestii, ca ma apuc de lucruri si le termin cand apuc, in nici un caz cand imi doresc. Ca sunt intr-o constanta alergatura si ca da, din cand in cand am timp sa ies la o plimbare ziua. Nu pot sa pricep nici in ruptul capului cum unele mame sustin pe bloguri ca ai timp sa mearga la piata pe jos si sa stea toata ziua sa se joace cu copilul.
Dana, eu inca visez la “a rupe ritmul” si a evada din programul corporatist :). Imi fac curaj…sau planuri…sau nu stiu ce imi fac, dar imi doresc exact lucrurile de care spui tu. Nu neaparat o casa ca lacrima si prajituri in fiecare zi, ci libertatea de a sta cu fetita mea daca asa vrea ea (sau eu) in acel moment, si fluturii in stomac dati de a face exact ceea ce iubesti.
Asa ca ai toata admiratia mea, pentru ca esti deja pe drumul tau unic!
@Loriana, iti doresc mult curaj si cred ca cel mai important, indiferent cat dureaza procesul, sa faci ceea ce-ti spune inima… Si multumesc pentru gandurile frumoase 🙂