Printr-o conjunctură fericită am ajuns în primăvara anului acesta la o coferință de două ore și apoi la un workshop de două zile cu Aleth Naquet, psiholog clinician, format în Metoda ESPERE de către Jacques Salomé, creatorul metodei. Și vă mai spuneam că urma să mă duc și la următorul atelier, care avea ca temă Comunic, deci exist.
Mie una mi-a plăcut foarte mult modul în care sunt structurate aceste workshop-uri, subiectele discutate și rediscutate, idei mai vechi care sunau ca noi în urechile și în gândurile mele. Nici o conferință sau atelier de lucru nu este la fel cu Aleth Naquet. Și de data aceasta am învățat foarte multe și am conștientizat multe, într-un timp foarte scurt. Totul a fost minunat și suprinzător. Haideți să vă spun câteva idei, poate vă ajută.
În primul rând am înțeles că o relație (de iubire, de părinte-copil, de business) este ca un organism viu. Trebuie să avem grijă de el, să-l hrănim, să-i dăm tot ce este mai bun. Orice relație are două capete. Ambele persoane implicate sunt co-autoare ale relației, sunt responsabile 50% din tot ceea ce se întâmplă în acel organism. Păi cum să nu șezi tu un pic așa, să te gândești câteva zile la ceea ce se întâmplă în viața ta, să te gândești că îți poți asuma responsabilitatea tuturor relațiilor tale dar fără să te învinovățești că ceva nu a mers, că ceva nu a funcționat așa cum ți-ai fi dorit. Ești co-autor, co-responsabil. Ești important dar nu ești singur într-o relație.
Apoi am stat să cuget puțin și la toate mecanismele unui sistem anti-relațional, așa cum le-am reținut eu:
1. Injocțiunea. A-i dicta celuilalt ce ar trebui sau n-ar trebui să facă: nu fii trist, nu te doare, trebuie să iei note mari, trebuie să-ți iubești sora… Toate acestea sunt la capătul celălalt al relației (și clar nu la capătul meu) și nu spun nimic despre mine. Și asta nu-i deloc prea sănătos.
2. Amenințarea sau șantajul. Șantajul – dovada propriei mele neputințe. Vreau atât de mult sa-i schimb comportamentul celeilalte persoane și mă simt atât de neputincioasă, încât pur și simplu recurg la șantaj. Amenințare – să fim atenți la numărul de amenințări pe care le folosim în fiecare zi, fără să ne dăm seama… Oare nu este cazul să ne oprim? Atentie, o să …(cazi, te lovești etc). Se pare că pot să informez și fără să ameninț, să anunț ceva neplăcut care va veni, să previn, fără să ameninț. Îmi preiau responsabilitatea la capătul meu de relație și aș putea să spun: mie îmi e teamă că o să cazi sau văd un risc de a cădea dacă te urci acolo și insist să fii atent, nu aș vrea să te văd căzând. Voi vedeți o diferență între cele două modalități de a comunica?
Hai să nu mai punem fricile noastre în cârca celuilalt…
3. Devalorizarea. Auch… asta doare… Intenția poate fi bună și chiar să nu ne dăm seama că devalorizăm pe cel din fața noastră: ești prea mică, ești prea gălăgioasă etc. Putem să admitem că eu mă grăbesc și nu că cel mic este prea lent. Putem să ne concentram în a vorbi despre comportament și nu prin etichete, despre ceea ce este persoana respectivă. Etichetele sunt mai rele decât critica.
4. Culpabilizarea – îl fac pe celălalt să creadă că este responsabil de ceea ce simt eu. Încă o dată: nu vorbesc astfel despre mine, nu îmi asum responsabilitatea în relație, responsabilitatea asupra ceea ce sunt, ceea ce simt. Nu altcineva mă definește pe mine.
5. Autoritatea/comanda – apare relația dominator – dominat. Dăm ordine. Cât de “bine” facem asta cu cei mici, nu-i așa?
După ce m-am frământat puțin ascultând toate acestea (oricare dintre noi le-a făcut pe toate, la un moment dat, indiferent de persoana căreia i se adresau. Și la fel probabil că le-a și primit…) mi-am dat seama că pentru a putea comunica cu celălalt și să-l pot asculta trebuie să pot să mă ascult întâi pe mine. E ca și cum ți-ai monta un receptor cu fir, de la inimă la ureche. Cam așa..
Fiecare om de pe Pământ are aceleași nevoi (la fel cum spune și Comunicarea Nonviolentă). Nevoi fiziologice, nevoi de securitate (siguranță), de apartenență, educaționale și mai ales relaționale.
Și acestea relaționale sunt: nevoia de a se spune (cu cuvintele mele, despre mine); nevoia de a fi ascultat (dacă nu sunt ascultată nu pot să mă spun); nevoia de a fi recunoscut (vezi luptele de putere în cuplu, când vreau să-l schimb pe celălalt); nevoia de a fi valorizat (pentru părțile mele bune, frumoase, pentru lucrurile bune pe care le fac); nevoia de intimitate (intimitate personală și neîmpărtășită); nevoia de a influența (de a exersa influență pozitivă asupra mediului, de a transmite, de a da mai departe); nevoia de a visa (să-i susținem pe cei mici și să-i încurajăm în visare – spre exemplu: o dată pe săptămână, la masa de prânz de duminică, fiecare – adult și copil – să-și împărtășească un vis).
Și povestea se lungește cu informații despre cum gestionăm mesajele primite (fie ele mesaje cadou, pe care ar trebui să le amplificăm, fie mesaje toxice, nefolositoare, de care trebuie să scăpăm), cum îi învățăm pe copii să facă acest lucru, cum simbolizăm în metoda ESPERE și cum restituim ceea ce nu ne mai este necesar. Despre ascultare, despre emoțiile puternice care apar la un moment dat și cum ne dăm seama că e ceva mai mult decât faptul că amicul nostru a anulat întâlnirea de prânz. Despre cultivarea reacționalului – “Nu suntem responsabili de fața pe care o avem dar suntem responsabili de mutra pe care o facem -Jacques Salomé”.
Comunic, deci exist. Mă definesc. Dacă nu comunic eu (nu mă definesc eu) mă las definit de celălalt – Aleth Naquet
Tot la workshop-ul cu Aleth Naquet am aflat de cele 4 reguli de igiena relațională:
1. Să nu amestec sentimentele cu relația (atenție la relația de cuplu sau cu copiii). Iubirea mea pentru tine nu e mai mică dacă …
2. Dorința este diferită de nevoie. La fel și frica. În schimb, în spatele oricărei frici este o dorință.
3. Relația este un organism viu.
4. Într-o relație suntem de fapt trei: eu, tu și relația dintre noi.
Mi-am propus multe lucruri să fac după acest ultim workshop. Mi-am propus în primul rând să mă ascult și să fiu atentă, să învăț a vorbi despre mine și nu despre celălalt. Și mai ales de a găsi o strategie prin care să o învățăm pe domnișoara noastră să nu păstreze mesajele negative (“otravă”) pe care le primește (la grădiniță/școală, în parc, în familie). Există metode despre cum să faci lucrurile acestea împreună și pentru copilul tău, în funcție de vârsta lui. Poți începe chiar de când poate verbaliza diverse stări sau continua, de ce nu, cu un atelier conceput special pentru cei mai mărișori (de la 5 la 12 ani). Prietenii noștri de la Amaneser organizează pe timpul verii astfel de ateliere pentru copii, în perioada 12-16 august – Jocul comunicării relaționale.
Nu vreau să vă coving neapărat să îmbrățișați metoda ESPERE dar vreau să vă asigur că este ceva ce merită investigat, merită aruncat un ochi și merită să le cunoașteți pe fetele de la Amaneser sau pe Aleth Naquet. Dacă credeți că vi se potrivește așa ceva, mergeți o dată la o conferință și faceți proba. Fiecare dintre noi are anumite afinități, nevoi de împlinit, dorințe… Oricare dintre aceste metode le-ați îmbrățișa, vă asigur că vă vor schimba pentru totdeauna. Nu este doar dezvoltare personală, nu este doar curs de parenting… este o schimbare. Este pentru voi.
