Am fost plecați în vacanță de adulți, fără copii, 10 zile. Copiii – cu bunicii lor, oameni minunați, calmi și foarte jucăuși. Așadar, pe mâini bune. Aveam toate argumentele raționale pentru care știam că cei mici vor fi foarte bine cu bunicii lor. Știam de asemenea că le va fi dor de noi și că poate vor plânge. Știam că și nouă ne va fi greu fără ei zilele acestea. Mai știam de asemenea că aveam mare mare nevoie de câteva zile în care să ne odihnim (mai ales eu) și în care să dăm prioritate relației noastre de cuplu, destul de încercată în ultimii ani. Așa că, am luat decizia de a fi fără copii, doar noi, adulții, pentru câteva zile. Și așa am făcut.
Acum, ce să vă spun? De câte ori m-au încercat sentimente de ușurare că, pentru câteva zile, nu mai am responsabilitatea directă a altor omuleți? Sau poate vreți să vă spun de câte ori m-au încercat sentimentele de vinovăție, că i-am lăsat, că nu ne gândim la ei, mai ales în momentele în care Ioana ne zicea că se simte tristă, plictisită și altele asemenea… Să vă spun cum mă simțeam în ziua în care ne-am dus să ne reîntâlnim cu cei mici și ce emoții mă încercau atunci? Mă gândeam că ce fel de mamă sunt eu de mi-am lăsat copiii 10 zile, să mă duc eu la distracție și odihnă…mă gândeam dacă Iancu mă va mai recunoaște. Dacă Ioana va fi în continuare supărată. Tot felul de idei nasoale. Norocul meu e că am la cine ”mă spune” și care, de cele mai multe ori, îmi arată totul dintr-o altă perspectivă. Jumătatea-mea-în-toate mi-a zis așa: copiii o să simtă și o să se comporte exact așa cum o să ne ducem noi. Vor simți frustrarea, regretul, vina, tristețea și vor oglindi toate acestea. Sau, putem să facem reîntâlnirea cu veselie, cu bucuria autentică a revederii, cu iubire, cu reconectare. Simțeam că am făcut o întoarcere de 180 de grade în starea mea de atunci. Am simțit cu adevărat că este bucurie și dorință de reconectare în inima mea, de fapt în toată ființa mea, că mă întorc la ei cu o versiune mai bună și mai odihnită de mamă și că aceasta este alegerea mea, din momentul acela. Câteva minute mai târziu am ajuns la bunici, la țară. Copiii știau că aveam să sosim și ne așteptau în drum. Doamne, ce bucurie, ce veselie și ce iubire au explodat atunci din mine când i-am revăzut. Nu mai conta atunci că ar fi fost un weekend sau 10 zile…cu aceeași stare i-aș fi revăzut. Și sentimentul că am reluat totul de unde am lăsat, ba chiar dintr-un loc mult mai bun și mai armonios, a fost atât de intens încât orice gând de vină care mă străbătuse cu 10 minute mai devreme s-a estompat și am putut să mă conectez cu cei mici într-un mod foarte profund și vindecător pentru ambele părți. Știu că și domnul meu și tatăl LOR a gândit și simțit la fel și asta s-a văzut.
Așadar, ce vreau să vă spun (și nu ca să mă laud eu că am fost în concediu fără copii sau că ce viață misto am…) – vreau să vă spun că fiecare moment al vieții noastre este o alegere pe care o facem (conștient sau inconștient). Ar fi bine să fie conștient pentru că atunci putem să valorizăm fiecare clipă, putem să o transformăm în ceva frumos și bun.
Ființa noastră este cea care creează lumea, și nu invers!
Ca toți oamenii, ai crezut mereu că evenimentele sunt cele care îți induc stările și că circumstanțele externe sunt responsabile de ceea ce simți. Acum știi că aceasta este o viziune răsturnată a realității! (Școala Zeilor – Elio D’Anna)
Alege bucuria și realitatea va manifesta bucurie la rândul ei!
Este testat! Funcționează! Numai să nu mai uităm…
