Vreau să scriu despre una dintre pietrele mele de încercare din această viață. Este un subiect tare delicat, tare greu de digerat, la care ”mestec” de aproape 3 ani de zile. Am trecut de la o etapă la alta și am ajuns într-un punct de conștientizare, interiorizare și acum, în pragul unui demers de renunțare. Este vorba despre propria imagine de mamă perfectă pe care am cultivat-o de dinainte de a fi mamă și pe care am dus-o la cele mai înalte nivele după naștere copiilor. Odată cu cele mai de sus vârfuri cucerite, în ale perfecțiunii am ajuns în cele mai adânci prăpăstii ale psihicului meu. Așadar, nu e ceva despre care îmi vine ușor să scriu dar știu că îmi este necesar acest exercițiu. Și, poate că vă regăsiți și voi în aceste idei și mărturisirea mea sper să vă ajute.
O mamă obosită…
Ultimele zile mi-au arătat, la nivel fizic, concret, ce se poate întâmpla atunci când ești obosită, epuizată (și fizic, de nesomn și psihic și emoțional). Într-o zi am uitat să prind juniorului, în mașina, centura de la scaun (noroc că am mers doar câteva minute cu mașina și noroc că nu s-a ridicat din scaun și n-am pus nicio frână bruscă). Apoi, în ziua următoare, i-am dat cheile de la mașină (aceluiași junior), lucru pe care nu prea îl fac și dacă îl fac, sunt foarte atentă la ce face cu ele. În ziua aceea nici nu am realizat ce am făcut, nu am fost atentă, el a aruncat cheile prin casă (noroc că eram în casă) și stai Dana și caută cheile, cu panica în gât (să nu le fi aruncat la gunoi sau în altă parte). În următoarea zi, am ”reușit” să scap telefonul din mână (mi-a scăpat printre degete) și i-am spart – IAR – ecranul. A treia oară în 5 luni de zile. Praf.
Pe lângă toate aceste întâmplări foarte recente (că așa, dacă mă gândesc, pare că fac o mulțime de prostii, în fiecare zi) am o stare de confuzie și de ”gol” în cap, de lipsă de inspirație, de foame continuă și de starea aceea ”aș dormi non-stop” (stare de care nu mă bucur pentru că nu am cum sau când).
Și treaba asta cu oboseala vine din prea-multul pe care îl fac în fiecare zi, din presiunea pe care o pun pe umerii mei (singură de cele mai multe ori), din injoncțiunile cu care am crescut sau pe care mi le-am creat singură (trebuie să faci tot, trebuie să faci aia și aialaltă, trebuie să ai grijă – de tine, de alții, la alții, trebuie să fii așa și pe dincolo, nu trebuie să vadă alții / știe alții, trebuie să muncești ca să reușești sau ca să ai, trebuie să arați într-un fel, trebuie să vorbești într-un fel etc. Sunt multe, prea multe…)
Imaginea de mamă perfectă
Pentru mine, zilele acestea au reprezentat ”declanșatorul” final pentru a face și a încheia demersul de a renunța la imaginea de mamă perfectă pe care mi-am creat-o, propagat-o, hrănit-o atâta timp. Imagine pentru care am ajuns, într-un final, să fiu recunoscătoare că m-a însoțit atât timp, chiar de dinainte de a fi mamă de-adevăratelea, pentru că datorită acestei imagini am realizat multe lucruri. Pornind de la următoarele:
- mi-am propus să nu îmi agresez niciodată copiii, să nu îi lovesc, țip, smucesc etc
- mi-am promis că nu o să le vorbesc urât, să nu îi rușinez, devalorizez, pun etichete, ameninț, șantajez
- mi-am jurat (prin copilăria – adolescența mea) că eu n-o să fac ca mama mea (probabil după una dintre certurile noastre, sincer, nici nu mai știu la ce anume m-am referit, dar programul sigur a rămas înscris)
- mi-am dorit să am alături un bărbat care să mă aleagă ca mama copiilor lui și am avut credința că aceasta este iubirea adevărată a unui bărbat față de femeie, că o vede ca fiind mama copiilor lui
- mi-am promis că, copiii mei nu vor fi și nu vor face ca ceilalați copii (adică, nu vor face crize de furie în magazine, nu vor urla în restaurante, nu vor trânti pe jos diverse lucruri – mai ales în public, nu vor vorbi urât cu ceilalți, vor fi educați bine și frumos)
- voi avea o casă frumos amenajată, mereu ordonată și curată și cu mâncarea caldă pe masă
- copiii vor fi mereu frumos îmbrăcați, curați, pieptănați, aranjați…
- mi-am dorit să arăt super bine în timpul sarcinii și după naștere, adică să fiu slabă, aranjată etc. O imagine pe care mi-am făurit-o eu uitându-mă prea mult prin filme, poze, reviste. (o imagine după care am suferit, pentru că a fost fix pe dos totul)
- mi-am promis că voi avea grijă de copiii mei, că nu o să-i las pe alții să îi crească, că voi răspunde prompt și mereu la toate nevoile lor, că voi naște natural și că voi alăpta cât mai mult, că nu o să plec nicăieri fără ei, că n-o să-i las la bunici (să aibă ei grijă în locul meu), că voi fi dedicată lor, mă voi juca, voi asculta, voi legăna, voi ține în brațe oricât de mult, voi dormi cu ei oricât ar avea nevoie.
Lista poate continua…
Prin toate acestea mi-am construit și implementat imaginea de mamă perfectă. Apoi am întreținut-o și am încercat să mă ridic la nivelul ei. Și ghici ce, firește că n-am reușit. De cele mai multe ori m-am considerat o mamă ”proastă” în loc de mamă ”bună”. O mamă chiar groaznică. Câteodată și o mamă suficientă. Și tot aspiram la acea perfecțiune…
Dar, așa cum am mai spus, sunt recunoscătoare pentru ce am construit atâția ani (deși, puteam să o fac într-un mod mult mai relaxat și mai armonios) că prin această imagine am reușit totuși să nu mă abat (prea tare) de la conceptele de viață care pentru mine sunt esențiale (legate de creșterea copiilor). Pe de altă parte, am făcut-o cu un consum fantastic de energie, din toate punctele de vedere, energie pe care puteam să o folosesc într-un mod optimizat (să lucrez cu mine pentru a fi ”mai bună”, pentru a scăpa de ”bagajele” emoționale și câte și mai câte…)
Cum am ajuns la imaginea de mamă perfectă și de ce vreau să renunț la ea
De ce aleg să renunț la această imagine? Pe scurt, pentru că mă apasă, mă sufocă de cele mai multe ori, mă determină să îmi trec peste toate limitele mele (de răbdare, de putere de fapt, putere fizică și emoțională), mă face să mă epuizez în continuu, să fiu nemulțumită, să cer prea mult de la mine, de la ceilalți…chiar și de la copiii mei (care ar trebui să fie și ei la fel de perfecți – cu asta am mai scos-o la capăt acum câțiva ani, am scris despre asta atunci, aici).
Aleg să renunț la ea pentru că nu îmi mai este necesară din acest moment. Pentru că mă împiedică să las garda jos, să las controlul (și supra-controlul). Mă împiedică să mă relaxez, să mă detașez (de rezultate), să mă bucur de drumul mămiceniei și nu de cum cresc copiii mei cu implicarea mea. Să le las libertate și să le ofer sprijinul necondiționat de care au nevoie. Mă împiedică să mă bucur pentru ei (și nu de ei). Mă împiedică să am o relație de cuplu armonioasă, pentru că (oricât de clișeistic sună) – nu sunt numai mamă și …sincer… am obosit să fiu numai mamă. Și partenerul meu are nevoie de o parteneră egală și nu o mamă. Imaginea aceasta de mamă perfectă mă împiedică să renunț la vină (că nu sunt suficient de bună, că nu sunt suficient de frumoasă, de calmă și empatică, că nu sunt suficient de soție, că nu mă ocup mai mult de mine și de nevoile și dorințele mele. Și lista merge mai departe).
Îmi doresc să fiu o mamă suficientă pentru copiii mei. Atât cât au nevoie ei. Și atât cât am eu de oferit, din toate perspectivele mele, din responsabilitatea pe care mi-am asumat-o (alături de tatăl copiilor mei) de a fi părinții de care copiii noștri au nevoie.
Cum fac acest demers de renunțare?
Ca mai sus. În plus, eu mi-am reprezentat printr-un colaj de poze, frânturi din imaginea de mamă perfectă. Toate împreună fac o bucățică din ce îmi imaginez eu.
Pentru că în Metoda ESPERE există un demers simbolic pentru acest lucru (a renunța la imagini auto-create, misiuni preluate, emoții auto-induse etc – lucruri pe care singuri ni le-am creat, implementat și perpetuat), acest colaj de poze (așa am făcut eu, se poate face într-o mie de feluri simbolice) îl voi printa și îl voi rupe, bucățică cu bucățică, până va dispărea complet. Astfel, cu ajutorul simbolicului, mă adresez inconștientului meu și voi putea modifica ceva acolo, voi șterge de acolo – odată cu ruperea sau arderea – acea imagine.
Voi ce părere aveți? Cum vi se pare un astfel de demers? Ați experimentat și voi momente de ”mamă perfectă”? Aveți vreo astfel de imagine care vă împiedică să fiți voi înșivă (în cea mai bună variantă a voastră, firește…)?
Surse foto Pinterest.
