Confesiune
Am avut ocazia săptămâna trecută să fac ceva ce n-am mai făcut de multe luni de zile: să plec de lângă copii pentru câteva ore, în interes personal (sau profesional sau …orice ar fi). De ce mă simt nasol când plec de lângă junior? De ce am un sentiment așa, aiurea…deși îl las pe mâini foarte bune (și chiar fără lacrimi la despărțire). De ce? Mă tot urmărește sentimentul acesta… Pentru că în ultimul timp am învățat să fiu atentă la semnalele pe care mi le dă corpul meu și la emoțiile care îmi apar, la ceea ce simt, chiar fără să am o explicație pentru asta, stau și rămân în întrebare: ce simt și care este sensul (pe care îl dau eu) la ceea ce simt…
Când sunt cu ei îmi doresc foarte mult să am timp doar pentru mine, pentru nevoile și dorințele mele, pentru proiectele și ideile mele. Când sunt departe de ei aș vrea să nu simt starea asta ciudată de: de ce am plecat, trebuia să stau acasă, trebuia să mă ocup de aia și de ailaltă…
La Brașov plouă dar norii și ceața care învăluie pădurile și dealurile din jurul meu îmi dau altă senzație a ploii și a frigului, total diferită de cea din București. Sunt recunoscătoare că pot să le văd și să le simt așa. A fost o perioadă frumoasă tare dar și grea tare. Nu e ușor să schimbi …cam tot și să te adaptezi în oraș nou, case noi, prieteni, mai departe de bunici sau de locurile cunoscute… Și, pentru că așteptam și pregăteam terenul pentru o nouă etapă din viața noastră, în care eu – mama – o să fiu și ceva în plus față de mamă iar copiii vor fi ocupați câteva ore cu școala și grădinița (pentru junior), visam să îmi pun în practică proiectele și toate ideile la care visez de vreo 2 ani de zile și pe care nu am apucat să le materializez, din lipsă de timp și din cauză de oboseală cruntă cruntă. Și iată, se ivește ceva, o portiță prin care să întrezăresc și orizontul de dincolo-de-mamă și eu … simt…mă simt… Mă simt prinsă între două dorințe – concurente – și nu reușesc să mă lămuresc de ce nu pot să le împac. Sau măcar să le trăiesc pe rând. Ca și cum două persoane m-ar trage în același timp, fiecare de câte o mână. În stânga este mama – cu dorința ei de a fi cu copiii, de a se îngriji de nevoile lor. Alta, în dreapta – este Dana – cea care are dorința de a-și pune în practică visele personale și profesionale ce nu țin de copii. Și mă trag în același timp și este atât de obositor, să te tot tragă câte cineva, atâta timp. Și știu că în același timp nu se pot împlini (că deh, de aceea sunt concurente). Și știu că trebuie să le iau pe rând. Dar de ce simt ceea ce simt?
Dorințele (ca și fricile) se află în registrul imaginar. Adică ele nu sunt reale (nu le poți vedea, pipăi, mirosi etc) dar totuși ele există. Și cea mai mare greșeală pe care o facem (cu noi înșine, cu ceilalți – și mai ales cu copiii) este să nu le lăsăm să fie auzite, ascultate. Așa și cu cele două dorințe pe care le am .. ce să fac cu ele? Primul lucru, să fie ascultate: adică să le derulez în imaginar (acolo unde ele există) și să văd ce este în spatele lor – dacă este ceva mult mai profund sau ceva de vindecat sau pur și simplu…nimic altceva decât dorințele pur și simplu. După ce clarific și ascult ceea ce trăiesc, este nevoie să pot vedea dacă am cum să le îndeplinesc – alternativ – sau cum pot să negociez între ele sau să renunț la una dintre ele. Să renunț, îmi este foarte clar, că nu vreau. Dar cum le împac?
Pot să descopăr în spate o frică mai mare (care mă blochează în a-mi împlini dorințele), pot să găsesc o rană, o situație care se repetă sau o imagine (autoconstruită) de mamă-perfectă. Cine știe acum… Am nevoie de timp pentru a afla toate acestea. Timp pentru mine. Timp eu cu mine. Și timp pentru vindecare…
Cu răbdare, cu lucru de sine și cu multă ascultare de sine. Cam acesta este începutul. Apoi…mai vedem.
