După niște ani de căsnicie, copil care a început să învețe deja literele, vârstă când începi să te așezi la casa ta (dacă nu ai făcut-o deja), să-ți tunzi părul mai scurt că nu mai ai timp să ți-l aranjezi, când vacanțele încep să se raporteze doar la locurile prietenoase cu copilul… eh, hai că am exagerat, la (nici) 32 de ani nu e chiar așa de rău.. când toate astea și multe altele se întâmplă, începi să te dezmorțești și parcă să te trezești la o viață nouă. Clar nu mai este cea de dinainte de copil (sau copii, în cazul altora), poate nu mai este același job sau nu mai sunt aceleași haine (din cauză de kilograme în plus), sau aceeași mașină (căci acum îți trebuie una mai mare, eventual și cu portbagaj deasupra). Dar simți că ești alta. Că ești altfel. Că ești în altă parte. Și asta este atât de minunat și de frumos. Atât de așa cum trebuie.
Da, poate că ai trecut prin perioade nu prea roze: copil nou-născut, tristeți post-natale, relația cu partenerul a ajuns pe locul șaișpe, te-ai dat cu capul de pereți că n-ai putut mai bine, că n-ai știut mai bine, că n-ai fost și tu într-un fel sau altul… Da, poate că ai regrete iar sentimentele de vinovăție  te-au copleșit în nopțile și zilele tale… Dar, ai reușit cumva să scoți capul la suprafață, să te vezi, să te recunoști și mai ales să te accepți și să te iubești așa cum ești tu cea de acum.
Anii trec și deși ți-ai fi dorit să ai iar 24 de ani și să faci toate nebuniile posibile nu prea mai ții cont că de fapt ai mai mult, că de fapt ai și alte responsabilități, că de fapt dacă n-ai fi tu în zonă, unele lucruri nu s-ar întâmpla. Le-ai acceptat. Ți-ai făcut datoria pe toate planurile și ești gata să-ți faci bagajul emoțional, să arunci tot ce te cocoșează și să-ți pregătești doar un rucsăcel ușor, care să nu te îngreuneze nici când mergi cu bicicleta, nici când alergi după copil.
Eu m-am simțit așa. M-am simțit pierdută, depășită, frustrată. Pe cât de fericite erau unele momente și cât de recunoscătoare eram pentru familia noastră frumoasă (cu bunele și mai puțin bunele ei), pe atât de bezmetic mă învârteam între ce-mi spunea sufletul și ce-mi spunea mintea. Mă simțeam aterizată dintr-o dată și fără avertismente, într-un loc și cu niște persoane care tot cereau de la mine și cereau și cereau și eu, darnica și altruista, le dădeam și le dădeam. Oricât de mult Attachment Parenting am crezut că practic, la un moment dat sufletul meu a urlat atât de tare încât nu m-am mai putut ridica din pat și am văzut grozăviile pe care le făceam. Am văzut că îmi înghițisem toate fricile, frustrările, tristețile, nevoile. Ba chiar și bucuriile… nu le mai simțeam libere să iasă.
Ce dacă mi-au trebuit aproape 2 ani de zile de Comunicare Nonviolentă să pot să-mi spun și eu nevoile, ce dacă mi-au trebuit ani de zile de încercări de diete, abonamente plătite aiurea în diverse locuri de dat jos burta și încă multe alte frustrări (v-am zis că înghițisem cam multe, așa că mă protejasem bine în corpul exterior). Au trecut anii ca fulgerul iar eu mi-am suflecat într-un final mânecile și m-am pus pe treabă.

Mă mai lăudam eu că m-am dus să mă dezvolt personal (acasă, singură n-am reușit, recunosc). M-am apucat de yoga, am șters de praf bicicleta și am pornit-o pe unde am văzut cu ochii (recunosc că de foarte scurt timp și pe străzile sau trotuarele Bucureștiului). Mi-am schimbat încet (cam prea încet) stilul de viață și mai ales de alimentație. Sunt fană legume și oricum de mai bine de 12 ani ovo-lacto-vegetariană însă acum am zis să încerc mai mult hrana crudă. Trecuse și iarna, verdețurile umpleau piețele, fructele începură să se coacă, tocmai bine și potrivit să te bucuri de natură. Am citit undeva, demult, că pentru o nutriție optimă, indiferent că ești vegetarian sau mănânci și produse animale, 50% din hrana zilnică trebuie să fie crudă. Când m-am uitat la mine și am văzut că nu mai mâncasem fructe de două săptămâni iar legumele crude erau maxim într-o salată pe zi, am zis că prea îmi bat eu joc de corpul ăsta al meu… Și i-am cerut iertare corpului meu că îi bag pe gât toate prostiile iar el atât m-a ajutat și s-a luptat să mă țină sănătoasă, m-a ajutat să aduc un copil minunat și sănătos pe lume, m-a ajutat si să-l alăptez mai bine de 2 ani jumate, m-a susținut bine să nu mi se frângă coloana când căram copil în brațe și nici să-mi rup vreun picior. Am stat și am cugetat cât de puțin respect de sine am avut și cât de puțină iubire față de mine, de am putut să fac toate astea, atât amar de timp…
Oh, dar mintea e tare perversă iar obiceiurile proaste chiar mor greu. Eu credeam că e suficient să zic STOP și gata, totul avea să fie perfect. Oare ce-oi avea eu cu perfecțiunea asta, unde o tot caut? De ce nu o recunosc deloc când o văd?
Cu toate gândurile astea și cu mult suport din partea unor persoane minunate, am reușit să pornesc pe drumul schimbării. Și schimbări sunt. În fiecare clipă, cu fiecare oră care trece. Sunt și bătălii cu prejudecăți, idei învechite, obiceiuri ne-necesare, obișnuințe nesănătoase. Bătăliile sunt zilnice. Câteodată mă mai autosabotez. Câteodată câștig. Dar un lucru știu sigur: nu mă mai întorc acolo!
Stau și mă gândesc, oare sunt singura care trece prin așa ceva?
 
Și mai vine și poetul și cântă…
Where’s that dress now/ Put it up for sunshine
Where’s that smile now / Let it out in the meantime

 
Foto Pinterest