Prima dată când m-am văzut cu little miss în brațe și am ascultat recomandările medicilor sau sfaturile altora, am ajuns să număr…mult și multe: minute de trezire, minute de somn, număr de scutece cu caca, număr de minute de alăptat, număr de treziri pe noapte, minute (sau ore) de plâns pe zi/ pe săptămână, număr de picături de diverse ”soluții” de înghițit împotriva colicilor, număr de căni de ceai de lactație, număr de mese cu potențial generator de gaze la copil, număr de râgâieli/masă/copil, număr de grame/zeci sau sute/ luate pe săptămână, pe zi sau la o masă… și cred că mai găsesc câteva de enumerat… Așa ar trebui să fie? Așa e mereu la primul copil? Așa eram eu/noi acum 5 ani+? Nu știu… Știu doar că tot acest numărat a generat mult stres, prea mult stres, într-un timp prea scurt, a generat plâns, neputință, îngrijorare, tristețe, poate chiar o depresie…
Și am decis să nu mai număr. Doar dacă o fi nevoie… n-a fost până acum. Sunt 3 săptămâni de când nu socotesc.
Oamenii în general sunt interesați de cifre: cât a avut la naștere, cu cât a ieșit din maternitate, câte grame/zeci/sute a luat până acum, de câte ori se trezește noaptea… etc, etc. Prea multe întrebări, prea multe vor oamenii să știe despre un copil. Pentru ce? În primele zile era un copil ”bun”: dormea multe ore ziua, nu plângea (?!?) etc. Acum, mă abțin să mai răspund foarte clar la astfel de întrebări (prea concrete). Da, doarme. Da, îl alăptez. Da, se trezește noaptea. Suficient.
Și … singurele cifre de care am ținut cont cu adevărat, în primele 24 de ore de la naștere au fost legate de capacitatea stomăcelului unui nou-născut. Și anume: maxim o linguriță. Atât am vrut să țin minte și asta mi-a dat încredere.
