O bătaie din gene și puf…au trecut 6 ani. Încă puțin și mă apropii de cei ”7 ani de acasă”. Mare responsabilitate, vă zic. Peste câteva luni începe școala (da, știu, e clasa pregătitoare, dar e la școală). Parcă mai ieri (de fapt alaltăieri, acum 6 ani) îmi tremurau mâinile de emoție și buzele atunci când am sărutat-o prima dată pe frunte. Ioana mea cea bălaie, copil al soarelui și al mării. O zână furtunoasă, ce ne scutură de prejudecăți și ne vindecă de răni. Un om mare într-un trup mic și firav, care ne învață răbdarea și iubirea necondiționată (nici nu știam că există așa ceva înainte de ea). O fată cu râs cristalin, curajoasă cu gângăniile de toate felurile și temătoare de oameni cu priviri întunecate. Timidă, delicată, războinică și puternică. O combinație pe care nu știu de unde să o iau, pentru că nu am mai văzut așa ceva până acum. Dacă aș vrea să o încadrez undeva, să o pun într-o serie, într-o listă, zău că nu aș putea. Nu seamănă cu nimic și cu nimeni de care să fi auzit până acum. Nu știu de unde a venit și ce treabă are pe Pământ, dar pe cuvânt că nu-i ușor să-i fii mamă.
Și cred că nici tată…
Dar ce mare bucurie…
