Care este limita? Când putem spune că am fost violenți cu cineva sau că am trecut printr-o perioadă traumatizantă? Când tragem linie și concluzionăm că soțul / iubitul, soția / iubita, mama / tata au fost doar supărați și nervoși și nu s-au putut controla aruncând o vorbă ce ne-a durut și când spunem că au fost violenți în limbaj de când îi știm?
Atunci când vorbim despre violența domestică ne vin în minte știrile îngrozitoare difuzate atunci când deja este mult prea târziu să se mai intervină, ne aducem aminte de povești despre bătăi spuse de rude sau prietenii despre rudele sau prietenii lor. Cert este că violența domestică nu este doar cea fizică, uneori cea care se „limitează” la verbalizare este mai dureroasă. Și atunci, acum că putem eticheta atât de multe sentimente, știm sigur care sunt așteptările celor din jurul nostru de la noi, așteptările noastre de la noi, când putem pune pe hârtie într-un minut ce vrem să facem în următorii ani și care este drumul pe care-l vom parcurge, cum nu putem găsi o definiție clară și simplă la un lucru atât de complicat precum violența domestică?
Trăim într-o lume a conexiunilor, <în viteză>, care promovează , și unde liniștea, blândețea, starea de bine sunt la mare căutare. Și totuși ne lovim într-adevăr mult prea ușor de vorbe urâte, agresive, și manifestări (uneori mascate) ale furiei și violenței. În acest context în care trăim și de desfășurăm activitatile de zi cu zi, violența domestică se referă la orice comportament abuziv și agresiv al unui partener (sau în unele cazuri a ambilor parteneri) într-o relație de familie, cuplu, conviețuire. Formele violenței domestice sunt mult mai multe decât agresiunea fizică (lovirea cu palmele, picioarele, bătăi, tras de păr, folosirea altor obiecte pentru a răni) care este una din formele de violență pe care le recunoaștem mai ușor. Mai există abuzurile sexuale, emoționale, psihologice (controlul excesiv, dominarea și intimidarea prin insulte, jigniri, amenințări repetate, sau ) care poate nu se văd dacă ești în afara familiei sau relației unde acestea se întâmplă – ne-a explicat Ioana Dăncescu, psiholog psihoterapeut, cu competențe în recunoașterea și tratarea traumelor psihice.
Am putea trage, rapid, concluzia că cei mai mulți dintre noi am trăit în familii mai mult sau mai puțin violente. Într-o cultură în care putem dori și reuși să facem orice, lucruri care ne-au fost explicate pe îndelete de părinții noștri care au trăit ani de zile în timpul regimului comunist, uneori și vorbele lor menite să fie unele care să “te împingă de la spate” au fost unele ce pot fi catalogate ca fiind violente. Desigur că nu s-au dorit așa, cu siguranță că ei vor să ne dea aripi pe care să le folosim pentru a zbura cât mai sus, dar și-a pus oare cineva întrebarea: cât de sus vrem să zburăm? Nu, pentru că “sky is the limit”, iar lucrurile devin unele normale, din viața de zi cu zi. Iar dacă nu credeți în rândurile de mai sus puneți-vă o singură întrebare: dacă nu ar fi existat niște așteptări impuse de la voi, ați fi luat alte decizii care să vă schimbe viața?
Orice formă de violență are un impact mai mare asupra copiilor și le poate afecta întreaga structură de personalitate și dificultăți de relaționare în relațiile semnificative de mai târziu. In psihoterapia cu persoanele care au fost victime ale violenței domestice sau care au trăit într-o familie violentă am observat următoarele aspecte legate de posibile diferențe psihologice ale violenței fizice și verbale:
- abuzul fizic lasă urme care se pot vindeca, dar aceste urme pot rămâne dureroase suflește chiar și la mulți ani de când s-au întămplat,
- în cazul unor adulți care au fost ca și copii jigniți, ignorați, neglijați, și care nu au fost abuzați fizic, impactul emoțional al abuzului emoțional și psihologic le-a afectat întreaga dezvoltare emoțională și le-a creat dificultăți majore în relațiile cu ceilalți și în relația cu sine,
- am observat faptul că violența verbală la care sunt supuși atât copiii, cât și adulții creează premisele unei stime de sine scăzute, neîncredere, fragilitate și vulnerabilitate interioară. În cazul copiilor, acele jigniri și cuvinte urâte care le sunt adresate vin chiar din partea persoanelor pe care ei se bazează, pe a căror părere își construiesc imaginea de sine, așadar aceste judecați sunt <înghițite> ca atare,
- ambele tipuri de violență afectează echilibrul emoțional interior și provoacă răni sufletești profunde, și atât pentru o palmă, cât și pentru jinire, amenințare sau discreditare (nu ești bun/ă de nimic, nu faci nimic bine) este nevoie de timp și de lucru pentru a le vindeca – spune Ioana Dăncescu.
Eu te-am făcut… eu te fac să suferi
“Eu te-am făcut, eu te omor” era corect, este o vorbă veche pe care mulți au auzit-o și puțini sunt cei care au curajul să recunoască faptul că au auzit-o de la părinți sau bunici. Este atât de comună, încât de multe ori nici nu ne mai dăm seama de greutatea cuvintelor folosite și nu o mai luăm ca atare, ni se pare un tic verbal al oamenilor prea obosiți să explice ce își doresc cu adevărat de la copiii lor. Adevărul este că cei care folosesc astfel de sintagme își dovedesc neputința și limitarea în a înțelege o altă ființă de lângă ei, indiferent de vârsta acesteia, dovedesc frustrările pe care le au și faptul că nu își pot exprima altfel autoritatea decât prin agresivitate la orice nivel. De cealaltă parte însă, inspiră nu doar autoritate, ci și frică, aceea de a te exprima, de a spune ce îți dorești diferit, de a explica faptul că nu ai aceleași standarde precum părinții.
Violența părinților față de copii cred că începe la fel ca violența și agresivitatea față de alți oameni și obiecte: cu niște semne, cu jigniri mărunte, cu mici bruscări, cu neputința de a gestiona reacțiile copiilor și cu manifestări ale părintelui care nu își mai poate controla propriile trăiri atunci când copilul reacționează taman pe dos de cum și-ar dori părintele. Și se formează un cerc vicios, în care copilul prin reacțiile lui provoacă părintele și părintele reacționează când atinge nivelul maxim de neputință prin manifestări agresive față de copil, urmate de o stare de vinovăție și regret, care însă nu fac decât să închidă cercul vicios, urmând ca peste un timp ambele să o ia de la capăt. Cred că este dificil să tragem linia și să spunem că trasul de mână și trasul de urechi nu sunt forme de violență fizică, și cred că amândouă aceste reacții pot fi un act de agresiune față de copil. Disciplinarea copiilor folosind violența fizică a fost dovedită științific că are efecte nocive pe termen lung și are o eficiență doar pe termen scurt în educarea unui copil, existând și riscul ca agresiunea fizică să escaladeze și copilul în timp să nu mai reacționeze doar la un tras de mână sau de urechi, fiind aplicarea unui măsuri tot mai drastice – spune Ioana Dăncescu, psiholog psihoterapeut, cu competențe în recunoașterea și tratarea traumelor psihice.
E firesc să avem o grijă deosebită față de copii, este normal și admirabil să încercăm să aibă ce poate noi nu am avut, dar nu este corect față de ei să le controlăm comportamentul la acel nivel în care să facă doar ce ne-am dori noi, să îi limităm prin limbaj și acțiuni să nu iasă din niște standarde prestabilie de noi ca fiind unele corecte. Asta se traduce prin control și dominare, care duc în timp la agresiune și supunere, intimidare, nu în ultimul rând la acțiuni terorizante (lovirea de lucruri, furia constantă) care, deși nu presupun agresiune fizică, tot în “categoria” violență domestică sunt incluse, pentru că acțiunile celorlalți nu trebuie să te atingă fizic pentru a te marca emoțional.
Surse foto: Ťåmź/ weheartit.com și Lali/ weheartit.com.
