Eu recunosc că atunci când eram mică (de pe la vreo 4 la 7 ani) Ciprian îmi era cel mai bun prieten. Și Ciprian nu exista decât în imaginația mea, lucru de care eu cred că eram conștientă… și nu prea.
Cum eu locuiam la acea vreme la bunici îmi era tare greu să-mi conving bunicii că eu chiar nu sunt singură și am cel mai bun prieten aproape, mai ales când bunica se încăpățâna să-l calce în picioare pentru că nu-l vedea și să nu-i pună și lui Ciprian un tacâm la masă. Ciprian a dispărut cu timpul, nu-mi dau seama exact în ce moment, dar știu că îmi era la acea vreme mult mai ușor să-mi exprim sentimentele prin gândurile și dorințele lui Ciprian și să explic ceea ce vreau fără să mă gândesc la ce vor crede părinții / bunicii / prietenii reali / colegii de la grădiniță. Era micul nostru secret și funcționa de fiecare dată.
Chiar e un lucru rău ca un copil să aibă un prieten imaginar? Evident, nu unul care să “îi fie aproape până la 20 de ani”, dar atunci când vorbim despre un copil de doar câțiva ani care a născocit un prieten invizibil pentru alții e clar că e o mică problemă de comunicare ce se poate rezolva în timp, odată ce va învăța cum să-și exprime sentimentele singur, dar pentru asta are nevoie ca părinții să-i fie aproape și să reușească să suplinească nevoia unui prieten imaginar prin prezența lor.
Și dacă lăsăm la o parte partea psihologică, eu chiar cred că cei mici cu prieteni imaginari au o imaginație bogată! Doar nu degeaba le zice “prieteni imaginari”, nu? 😀
Ai voștri au prieteni imaginari? Cum îi cheamă?
Sursă foto: h.koppdelaney/ Flickr.com.
Fetita mea (aproape 4 ani) are drept prieteni imaginari niste melci. Sunt prieteni de cand avea 2 ani. La inceput ni s-a parut ciudat, dar imediat ne-am schimbat parerea, pentru ca se juca (si inca se mai joaca) foarte frumos. Ei o invata cantece si glume si lucruri buna in general. Uneori, melcul rosu e obraznicut si o mai impinge la prostioare. Trebuie sa am grija sa nu-i prind in usa cand intram sau iesim din casa, trebuie sa-i astept sa intre toti in lift, sa le fac loc pe canapea sa ne uitam cu totii la film, etc. Noua ne sunt dragi melcii, sunt parte din familie 🙂
Vai ce dragut :)))) si noi avem o chestie cu melcii dar e alta joaca, fetita este un melcusor mic Gaoace si eu sint melcul Codobelc, facem vizite, stam de vorba… 🙂
Si iata si exemplul viu ilustrand de ce trebuie incurajata si cultivata imaginatia copiilor, ca si capacitatea de a comunica si dialoga…. mi-l inchipui pe nea ingerash: “jap una dupa ceafa – iti dau eu tie melc imaginar! de asta te hranim eu si cu ma-ta? ca sa stai ca prostu’ de vorba cu melcii sa zica vecinii ca avem un retardat? la gradinita de ce platim bani, mai bine casca urechile acolo la ce poezii te invata cucoana aia sau mai capeti una si pe urechea dreapta! si mai lasa cartea aia de povesti care iti baga prostii in cap, daca mai misti din fata televizorului te lingi pe bot de desert!!”
… Ma scuzati nu am rezistat 🙂 rog moderatorul de blog sa stearga comentariul meu daca i se pare prea mult pentru stilul civilizat al blogului.. dar am dat peste raspunsul respectivului inainte sa apuc sa imi beau cafeaua de dimineata, si melcul de pe coltul biroului a ras, si a ras….
Noi la 2 ani si 4 luni inca nu avem prieten imaginar, dar in schimb ne-am imprietenit cu ‘Bubunicu’, un fel de bau-bau inventie proprie, recte umbrele care se formeaza in semi-intuneric. 🙂 Iar Bubunicu e din cand in cand ‘nepotilicos’, pentru ca sta acolo pe tavan si nu raspunde! 🙂 A inceput ca o spaima de Bubunic, care statea undeva in intuneric, dar usor-usor ne-am imprietenit cu el, pt ca Bubunicu e fricos si nu are curaj sa urce pe scari la noi pe intuneric, ca se impiedica si cade, iar cand ne jucam in pat si cadem cu capul de tablie, dupe ce ne potolim din plans il mangaiem pe bubunicu’ de pe tablie ca sa-l consolam ca ne-am lovit cu capul de el! 😉 Oana, m-am distrat maxim cu raspunsul tau! 🙂