Nu, nu, niciodată un oraş mai mic, eu nu sunt făcută pentru asta. Ca nativă a marelui oraş, obişnuită încă din adolescentă să-i cutreier străzile, să-i respir smogul şi să-i iubesc aglomeraţia, nu aş putea niciodată să locuiesc într-un oraş liniştit de provincie.
Întotdeauna am ştiut că sunt o “big city girl”, făcută să mă pierd în mulţimea de oameni grăbiţi să ajungă fiecare la treburile lor, să savurez liniştită o cafea în cea mai dosită şi întunecată cafenea, să umblu din teatru în teatru, în căutarea unei piese hit sau a unui spectacol mai obscur, să-mi torturez urechile cu cele mai zgomotoase concerte rock şi să dansez în neştire până dimineața în cluburile marelui oraş, chinuindu-mă a doua zi, după prea multe cafele, să ajung dezorientată la muncă.
Da, îmi place să cred că sunt o femeie urbană, dar mai ales o persoană socială. Şi pentru că ador stilul asta agitat de viaţă, am reuşit să mă îndrăgostesc, evident, de un bărbat cu o viaţă şi mai agitată ca a mea. Vorba aia, ce se-aseamănă se-adună… dar uneori se mai şi înmulţesc. Iar când unu plus unu fac trei, ecuaţia tinde să se complice puţin.
Aşa se face că într-o zi, din UrbanMommy şi UltraUrbanTati a luat făptură UrbanBaby. Doar că o dată cu el, stilul de viaţă al lui mami a trebuit pus puţin sub semnul întrebării.
Iniţial mi-am spus că viaţa mea nu trebuie să se schimbe atât de dramatic numai pentru că acum sunt însărcinată, însă la o privire mai atentă realizezi că lucrurile stau cu totul altfel. În cazul meu, toate schimbările survenite au avut totuşi o evoluţie oarecum organică. A început cu arome calmante de Rooibos în terasele răcoroase ale ceainăriilor, a continuat cu un dans ceva mai timid la o distanţă considerabilă de boxele teraselor din Vama Veche, şi s-a finalizat brut prin resemnare şi obişnuinţa de a răspunde cu “Not Attending” oricăror invitaţii la concerte hardcore pe FaceBook.
Am avut ocazia să descopăr însă fascinanta natură a corpului uman care, mai abil decât am crede, îşi păstrează întotdeauna un plan de rezervă pentru a se asigura că luăm deciziile corecte şi facem ceea ce trebuie… Un back-up plan al naturii, aş spune eu, ca specia să fie perpetuată. În cazul meu, acest plan de rezervă a venit sub forma oboselii primului trimestru de sarcină. Acea nevoie acută de somn a fost modul naturii de a se asigura că viaţa mea se schimbă într-un mod natural, şi că mami face ceea ce este mai bine pentru kinderul ei… doar în caz că ea ar fi uitat vreo clipă… Adio jocuri nesfârşite de Rentz până dimineaţa şi nopţi de bârfă prin baruri sau cluburi prea aglomerate… mami trebuie să doarmă.
Sigur, pentru o persoană activă, obişnuită cu un somn de cel mult şase ore pe noapte, acest simptom specific al primului trimestru a venit ca o surpriză, una cu care nu mi-a fost uşor să mă acomodez… La început nu prea-ţi dai seama ce se-ntâmpla cu tine, şi de ce eşti prima din gaşcă care începe să caşte, sau de ce un pat moale ţi se pare mai ademenitor decât un club-surfing cu fetele… însă, paradoxal, oboseala asta este mai mult decât bine-venită.
Pe mine m-a ajutat să fac schimbările necesare într-un mod natural, şi să-mi adaptez stilul de viaţă la noua fiinţă ce lua naştere în mine. Şi da, poate că toate schimbările nu au fost atât de uşor de înghiţit, şi multe din ele încă reuşesc să mă mai ia prin surprindere, dar într-un final nimic nu pare mai natural decât minunea ce trăieşte în pântecul meu. Şi pe cât de des mi se întâmplă să-mi spun “Wow, eu chiar sunt însărcinată!” pe atât de firesc mi se pare… eu chiar sunt însărcinată.
Cum vi s-a schimbat viața “urbană” atunci când ați aflat că sunteți însărcinate? Dacă ar fi să vă mutați, unde ați pleca fără să vă uitați în urmă?
Surse foto: Fredrik Andersson/ Flickr.com și Jessice Kelso
