Si iaca se fac doua luni de cand ocolesc sa scriu pe aci…Ocolesc, uit, aman, refuz, tot felul de lucruri se intampla si uite ca nu se mai intampla. In timpul asta traiesc, ma bucur, visez, ma ingrijorez, ma relaxez, ma perpelesc, diverse stari, diferite de la o zi la alta. E o nebuloasa mare in mintea mea si incerc sa vad dincolo de ceata asta ce trebuie sa fac, ce am de facut. Suntem intr-o mare cautare de solutii si tot astept sa descopar semnele si sa intrevad finalitatea.
Intre timp, asteptand soarele uite ca a venit si primavara si starea mea de spirit (ca o fiinta solara ce sunt) s-a schimbat 180 de grade. Am inceput sa depasim lenea si delasarea si sa iesim mai mult pe afara, sa ne bucuram ca ne-am dat gecile jos, sa ne jucam mai mult.
Little miss isi manifesta personalitatea din ce in ce mai pregnant. Acum si verbalizand (cat de cat) dorintele si trairile ei. In continuare “mami mamiiii”sunt primele cuvintele care ii vin pe limba si ziua si noaptea (mda, si noaptea, inca nu ne laudam ca se doarme bine). Pe de alta parte turuie toata ziua ori numai pe limba ei si intelege doar ea 🙂 ori pe limba romaneasca dar limitandu-se la cuvintele pe care le stie, pe care le tot repeta (unele au mai multe semnificatii, mai multe sensuri).
Eu in schimb ma perpelesc si incerc sa ma obisnuiesc din toate punctele de vedere cu ideea de a ma intoarce in campul muncii. De fapt nu ideea de munca ma macina ci ideea ca nu o sa mai fiu secunda de secunda langa little miss. Imi fac tot felul de scenarii (bolnave) cum plec eu dimineata la lucru, cum ma intorc seara, cum ne jucam putin (mult prea putin), cum o sa pierd eu din ce face ea, apoi griji de genul cum o sa adoarma ea, cum o sa fie ziua ei, si multe multe altele. Incerc sa-mi sterg preconceptiile astea din minte, le alung constient. Tot revin, tot le alung. Sunt bolnave deja si nu le vreau in viata noastra, nici acum nici in viitor. Apoi am o stare mai buna, incep sa visez cu ochii deschisi lucruri frumoase, pe care mi le doresc, pe care ni le doresc, incep sa visez vacante, plimbari, veselie multa, odihna mai multa, stari mai linistite…
Sunt cam vraiste, incerc sa ma strang din imprastiatul asta si sa las totul in mainile Cuiva care stiu ca o sa ma ajute…
Frumoasa postare! Si cand descoperi un leac si pentru trairile astea multe si pentru teama de despartirea de pui, te rog sa-l faci public. Nu este zi in care sa nu-mi vina sa plang la gandul asta…
Va pupam!
@Raluca – din pacate cred ca este atasamentul nostru prea mare (si nu neaparat din cel bun) si d-asta nu ne e usor si implicit nu le va fi nici lor…
Desi sunt departe de momentul respectiv, si eu am aceleasi stari cand ma gandesc la el si nu stiu cum sa mi-l scot mai repede din minte…parca serviciul nici n-a existat si pana acum am fost doar mamica:)
Ahaaa! Eu sper totusi sa suferim doar noi! Lor sa nici nu le pese! :)) Sau oare chiar sper asta? :))
Dana: asa cum spunea si Raluca, si eu simt la fel. Bine, eu sunt o mare norocoasa din punctul asta de vedere, mai pot sta cu Degetzica si dupa ce implineste 2 ani. Dar gandul la cum ar fi fost imi da si mie fiori. Si de aceea te intreb: chiar crezi ca este atasamentul nostru prea mare? Si ca nu-i in regula asa? Dar cum ar trebui sa fie?
@mariamirabela – nu este o solutie universal valabila pentru fiecare mama si copilul ei…atasamentele de care vorbim sunt diferite. Nu discutam acum de cat de important este sa stea mama cu copilul si de legatura dintre ei si ca nimic nu poate inlocui lucrul asta…dar atunci cand mama nu poate sa treaca peste niste stari, nu poate accepta ca exista posibilitatea ca si altcineva sa aiba grija (la fel de bine) de copilul ei, nu se poate rupe si sta cu inima stransa de incordare si indoiala si teama…atunci stringurile astea pe care le construieste nu sunt chiar bune si deci nu sufera numai mama ci si copilul… zic eu…
Ma gandesc ca daca vreau ca Ioana sa se detaseze putin de mine, sa nu planga ca nu sunt langa ea sau ca am disparut din camera si desi camera plina de oameni numai pe mine ma vrea…si tot asa…trebuie sa pornesc de la bubele pe care le am eu si de la legaturile pe care le-am format eu si care nu sunt chiar bune…si atunci cand vor ramane doar cele (legaturile) de iubire (si nu cele de atasare excesiva, de teama, de orgolii etc) atunci se va relaxa si ea… usor de spus, greu de facut…
Dana, inteleg ce spui acum. Eu sunt pe undeva pe la mijloc: cred (cu tarie) ca nimeni nu este in stare sa aiba grija si s-o inteleaga pe Degetzica asa cum o fac eu, dar am incredere in alte persoane sa mai stea putin cu ea. Mi-a luat cateva luni sa fac asta, dar acum sunt ok. Trebuie sa recunosc ca am incredere oarba in Printzul Consort, desi el nu este cel mai priceput, dar stiu sigur ca ar face exact asa cum as face si eu sau cum ne-am dori amandoi.