Ziua de ieri a fost ca o piatra de incercare…asa cum sunt cam toate zilele din ultimul timp. Noptile cu plansete in somn, agitatia din timpul zilei, micile sau marile ‘crize’ ale domnisoarei, despre care credeam ca le-am vazut sfarsitul acum cateva luni…si mai ales Nu-ul spus cu toata hotararea la fiecare intrebare pe care i-o adresez…toate se aseaza sistematic peste toate structurile mele si ma face sa fiu de 10 ori mai obosita decat dupa o noapte de nesomn, de 10 ori mai irascibila si mai predispusa sa-mi pierd rabdarea.

Tot ieri, intr-un parc foarte aglomerat din Bucuresti (chiar ma gandeam de ce nu am mai fost in plimbari prin parcul respectiv…si ieri mi-am adus aminte..) am avut un moment cand parca vedeam totul de undeva de sus, pe mine nu ma mai vedeam, eu nu mai reactionam, nu mai respiram, nu mai clipeam. Eram intr-un moment de absenta de sine totala…si observam ce se intampla in jurul meu. La inceput si domnisoara mi s-a parut a avea un moment din acesta. Ea, care atunci cand ajungem intr-un loc (mai putin cunoscut) trebuie sa exploreze fiecare coltisor si sa alerge in toate partile cu entuziasm, ieri a avut si ea cateva minute in care a stat aproape nemiscata si a observat lumea din jurul ei…si eu incercam sa vad ce vede si ea, ca asa poate imi dau seama de niste lucruri. Si stateam in nemiscarea mea acolo si eram pur si simplu ingrozita…apoi groaza s-a transformat in mila si apoi am avut un sentiment foarte ciudat…si foarte frumos in care am inceput sa le daruiesc iubire si ganduri bune tuturor copiilor ce se agitau pe la locul de joaca cu pricina…

Nu va descriu oboseala pe care am incercat-o dupa toate sentimentele astea… era o groaza de toata agresivitatea, tipetele, vorbele grele pe care le auzeam, de-o potriva de la copii si de la parinti/bunici, amenintarile si lipsa de iubire…toate m-au intristat si m-au pus pe ganduri. Asta este lumea in care traim acum. Indiferent de problemele pe care le au parintii acasa, la serviciu, cu diversele lipsuri si suparari…totul se rasfrange asupra copiilor care preaiu si vor prelua toate programele lor…vor imita comportamentele lor si vor transmite mai departe, in mediul in care traiesc toate acestea..

Si totusi toate astea nu ma deprima si nici nu ma revolta (de genul: ‘vai cum mai sunt si oamenii astia..’) si nici nu-mi doresc sa plec intr-un alt loc, in care as zice ca nu intalnesc astfel de comportamente. Poate intr-un altfel de loc n-ar exista atata agresivitate si tipete si vorbele rele/grele, poate ar fi mai usor din punctul asta de vedere, poate ar fi totul chiar super-Zen…sau poate ca ar aparea alte lucruri care nu s-ar potrivi cu dorintele si aspiratiile mele…

Chiar credeti ca exista pe planeta asta (in acest moment) un loc atat de minunat, in care sa se intalneasca toate conditiile? Adica sa fie liniste, sa fie pace netarmuita, sa nu fie nicio urma de agresivitate, niciun tipat, niciun cuvant rau, sa fie oameni minunati si luminosi la tot pasul, sa nu fie poluare, sa iti permiti sa traiesti si inca alte multe lucruri care sa te ajute sa te dezvolti si ca om ce te-ai nascut cu o anumita misiune pe pamant? Eu nu cred…si nu pentru ca sunt o pesimista..ba din contra…eu cred ca fiecare a venit cu un scop si alege sa traiasca intr-un anumit loc pentru ca acolo crede ca are toate sansele sa devina Omul pentru care a venit aici… Si odata ce ai ales sa fii intr-un loc intrebarea este cum reusesti sa faci ce trebuie sa faci in locul respectiv. Cate batalii trebuie sa duci (cu tine si cu altii) ca sa schimbi ceva prin nisa in care traiesti? Caci nu vrei sa schimbi lumea, de la inceput, din apartamentul in care stai…incepi sa schimbi oamenii din jurul tau…incepi sa-i alegi pe cei care ti se potrivesc acum si in viitor…incepi sa vezi si alte lucruri si sa vorbesti si alte cuvinte…incepi sa constientizezi ca lumea este mai mult decat apa-papa-casa…incepi sa mergi incet incet pe drumul tau…

Ca si concluzie, dupa toate trairile pe care le-am tot avut in ultimul timp, singura care a ramas constanta si pe care o exersez constient este cea in care imi amintesc ca Iubesc…si imi zic mereu in minte si in suflet, mai ales atunci cand sunt la pamant, sunt cu nervii in tz-spe locuri, intinsi pe pereti eventual…atunci imi zic: sunt Iubire…si …imi pastrez Iubirea indiferent de ce se intampla.  Nu-mi dau seama daca functioneaza si ce efecte as putea obtine cu asta, dar sufletul meu zice ca asta este lucrul pe care trebuie sa-l am cu mine in fiecare clipa: Iubirea…