Oare am incetat sa mai fiu eu? Oare sunt ‘just a mum’? Ce se intampla cu mine?
Credeam ca totul va fi mult mai usor. Iluziile mele au fost spulberate cam dupa prima zi de ‘motherhood’.
Nu ma intelegeti gresit, nu vreau (chiar) sa ma plang…dar ma simt undeva intre doua lumi, niciunde nu ma integrez complet, ametesc invartindu-ma intre ele. Parca as folosi in fiecare zi un drog puternic. O combinatie de fericire cu durere, de energie cu epuizare, de zambet si planset. Totul se invarte in jurul ei. Nu eram obisnuita cu ideea asta. Ma gandeam ca ea o sa se integreze in viata noastra si nu noi in viata ei.  Ca ea o sa fie o prelungire a noastra si nu noi a ei…

Ce ciudat cum iti poti compune niste planuri minutioase, scenarii care pana atunci ti s-ar fi parut realiste si dintr-o data sa te trezesti atat de atasata de planurile tale incat sa fie dureros atunci cand vezi ca ele se destrama. Se destrama tot … si se tes altele noi, mult mai complexe, mai frumoase, mai de neimaginat inainte.

Ieri am iesit din casa prima data dupa o luna jumate (pana acum casa includea parcul si stradutele pe care le cutreier zilnic pana la parc). Am fost la shopping.  Macar o tzoala sa-mi gasesc, mi-am zis…sa simt si eu ca am facut si altceva, ca arat si eu altfel. N-am putut sa o las pe Ioana acasa cu un biberon. Am zis: nu, fara biberon. O luam cu noi. Mama a fost baby-sitter, am luat-o pe post de impingator de carut 😀 (ehh…mama stie ca nu e doar atat…:P). Plecam cu 2 ore intarziere fata de ce imi planificasem eu. Deja e aglomerat. Ajungem  si incepe nebunia, cautarea, agonia. Intram intr-un magazin si stateam ca pe ghimpi. Ioana era afara. Oare ce face? Oare s-a trezit? Au trecut deja cateva ore de cand a mancat. Cum o sa fac? Stresata pana la culme. Si normal…hainele au incetat sa mai fie interesante. Nimic nu-mi placea. Dar parca nu mai era nimic in magazine, nu mai vedeam nimic.

Pana la urma infebilul s-a produs. Copchilului i s-a facut foame. Stresurile mele au fost degeaba ca totul a decurs foarte frumos. Exista niste locuri amenajate, linistite, intime si racoroase unde sa poti face asta. O zvacnire de energie dupa masa. Masa ei, ca a mea fusese cu vreo 7 ore inainte. Intr-un final glorios cand mi se inmuiasera picioarele de la foame si oboseala am zis sa mergem acasa.

Acasa alta distractie, cateva ore de agitatie si ceva plansete (de mancat – nu mai apuc, nu pot sa las copilul asa nemangaiat…).  Atipesc si eu 5 minute. Somnul bate foamea si nu ma pot ridica din pat. Intr-un final ma ridic (donsoara tre sa ragaie…deh, v-am zis ca nu suntem printese …:) ). Intr-un scurt final (spre marea mea fericire) – adoarme. Atunci imi dau seama ca o sa lesin de foame. In timp ce mananc sunt cu un ochi la televizor (asa, ca sa-mi tina companie cineva) si cu un ochi in laptop. Vad ferestre de messanger deschise, oameni care ma intreaba, ma pupa…n-am timp sa mai raspund. Trebuie sa ma gandesc la atatea lucruri, trebuie sa planific, sa calculez…nu pot. In scurt timp vine si domnu’ de la ‘piata’ aka supermarket. Incarcat, transpirat, obosit. N-am cum sa-l ajut cu caratul. Ma gandesc ca l-am lasat singur cu singurul lucru care il detesta cu adevarat 🙂 sa faca cumparaturi (de mancare). Nu stiu cum facem de mancam atata…parca nu vad in fata ochilor decat liste cu mancaruri…

Ma tarasc sa ingramadesc pe unde apuc sacosile pline. Si intr-un final ma linistesc. Si se face doispe noaptea. Ioana tre sa se trezeasca in maxim o ora. Ce sa fac, sa mai trag un pui de somn pana atunci? Adorm totusi. Trezirea a fost dupa o ora jumate. Ce noroc 😀 Si noaptea de abia incepe. La 5 dimineata chioara de somn si de lipsa de lumina, un crepuscul batea prin geam…taiam unghii la copil adormit. Cu mare grija, nici sa nu respir prea tare … ca poate se trezeste. Si uite asa, a mai trecut o zi, o noapte. Inainte de abia asteptam ziua. Noaptea era crunta. Trezirile repetate si dese ma transformau intr-o zombie. Acum noaptea e bine. Somnuri de 4 ore…s-a intamplat odata si de 6.  Atunci a fost cu cantec. Ma trezeam sa vad daca mai respira copilul. Ma gandeam ca poate s-a imbolnavit (citisem eu ca la primul semn de letargie al copilului sa anunti doctorul…). Deci noaptea e bine – ziua ma termina. Nu apuc sa dorm deloc. Macar o ora de somn de as avea…Dar dupa ziua de ieri mi-am promis ca nu mai las sa se intample d-astea. Vreau sa dorm.  Si uite ca totusi nu o fac. Dupa ultima trezire nu m-am mai bagat in pat. Am atata treaba. Dar la pranz o sa recuperez.

Oare cand am incetat sa mai fiu eu …prin toata agitatia asta? Intodeauna am avut cearcane la ochi…dar acum, parca se adancesc tot mai rau 🙁 Dar o sa fie bine. Toata lumea zice ca o sa fie mult mai bine. Mai astept o saptamana. Cateva zile mai rezist. Nu pot sa zic o luna ca mi se pare interminabil de lung.
Si ca sa raspund ‘fanilor’ de ce nu mai scriu pe blog. Ehh…imi e somn, de asta…