Am trecut de stadiul: oare ce are voie sa manance copilul meu, cu ce e mai bine sa-l incalt, ce e mai bine sa-i pun la fundulet etc (sincer, niciodata n-am stat prea mult sa investighez subiectele – a fost mai mult o chestiune de intuitie…si sincer, intuitia la mine functioneaza mai bine decat creierul 😉 Ce ma apasa de vreo 3 luni de zile (de cand little miss a ajuns la mirifica varsta de 1 an) este ce-o sa fac peste un an cand o sa fie nevoie sa ma intorc la lucru. Oare de ce nu sunt ca alte mame care de abia asteapta sa fuga de acasa la job (bine, si eu mai vreau sa fug de acasa, dar asa cate o ora, cand ma apuca nebunia…). Oare ce o sa se intample cu Ioana noastra cand n-o sa mai pot sta acasa. Raspunsurile cele mai frumoase ar fi: nu ma intorc la serviciu, renuntam la tot si plecam in lume si suntem doar noi 3 pe-o insula si cel mai tare…ne mai da Doamne Doamne inca un copil si mai stau 2 ani acasa 🙂 … Nu cred ca se va intampla niciuna din variantele astea care ma inspira, pana in mai anul viitor asa ca incolteste in mine un gand…ma intorc la job (nu ma intelegeti gresit, e fain jobul meu dar doar ca nu-mi vine sa ma reapuc de el…sau poate nu-mi mai vine…jobul adica). Nu sunt, sa recunoastem, nici genul antreprenor sa pun pe picioare vreo afacere frumusica si nici nu ma simt prea exersata intelectual lunile astea ca sa gandesc vreun plan de strategie. Asa ca stau si contemplez starea de dolce far niente profesionala spre care ma tot indrept. Dar asta doar despre mine…dar cum ramane cu little miss. Cresa, gradinita, bunica, bona … toate-mi suna in acest moment cam horror. Oricum, variantele nu sunt chiar toate available acum. Bona..inseamna bani, gasirea unei persoane de incredere si compatibila cu noi si copilul…Bunica…momentan nu e disponibila decat o saptamana la aproape 2 luni. Cresa/gradinita…inseamna bani, acomodare-neacomodare, unde si cum si ce, diverse boli etc…nici nu mai zic ca sunt multe. Parerile sunt impartite cand zici cresa/gradinita. Ca un copil ce sta mult intr-o astfel de colectivitate invata mult mai repede sa : vorbeasca, faca la olita, doarma singur, sa manance singur, engleza, franceza, germana, japoneza, sa cante, sa danseze, sa picteze, sa sculpteze, sa se joace si sa interactioneze cu ceilalti copii, sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca. Acum e o adevarata intrecere, cine ajunge in clasa I trebuie sa stie sa faca deja sa citeasca si sa socoteasca, cine n-a fost pana atunci la niciun curs de pictura, dans, teatru inseamna ca e sarac si ca parintii nu l-au dus sau nu s-au ocupat suficient de el…si tot asa… Pe de alta parte este curentul homeschooling, cu vant dinspre vest (cred…eu cel putin pe la americani am vazut ca se propovaduieste destul de mult), care suna foarte bine, copilul invata tot ce are nevoie sa invete acasa, este lasat liber sa experimenteze si sa descopere de la matematica pana la zoologie…cu toate avantajele pe care le aduce acest concept de educatie. Exista si la noi adepti ai homeschoolingului desi statul nu recunoaste inca aceasta forma de invatamant (si probabil nu o va recunoaste oficial nici peste 20 de ani).
Nu ma consider o persoana a extremelor, poate si naturii mele balansiere (ascendentul in balanta care cauta calea de mijloc osciland intre o parte sau alta). Adica vreau sa-i dau copilului meu numai mancare bio dar nu-i dau, vreau sa folosesc numai scutece lavabile dar mai folosesc si din cele care se arunca, vreau sa-mi las copilul liber, fara sa-i pun vreo limitare dar totusi ma trezesc ca o fac, vreau sa invete mai mult acasa si sa nu-l trimit la 10 luni la cresa dar totusi nu sunt de acord cu educatia totala at home. Unii ar zice ca e un echilibru..mie mi se pare ca o scald cumva asa in doua luntre si nu ma hotarasc pe ce parte sa stau. Probabil ca la al 2-lea copil o sa fiu mai hotarata si mai ferma in anumite decizii…acum mi se pare ca experimentez si invat si eu odata cu Ioana ce inseamna sa fii copil mic… Citeam zilele trecute un articol fain pe drmomma despre ce inseamna sa-ti duci copilul la cresa sau gradinita…bine, un articol intre zecile pe care le-am mai citit de acest gen. Printre altele zice asa:
Many preschool programs are intended to advance early learning. While there is no question that you can teach young children, and even infants, phenomenal amounts of information, there is no benefit from pushing a child in this way. No system of early education shows detectable results beyond the third grade. Whether your child learns to write his letters and add simple figures at the age of three, or at the age of six, will not matter in the long run, and his ability to learn these things at an early age is not any indication of the level of his intelligence.
During the preschool years children need to learn values, a positive outlook on life, and how to be loving, understanding, empathetic people. These are things that children learn from their interaction with other adults, particularly their mothers, not from schools.
Afland astfel de informatii mai ca zici ca poti sa mai astepti cu gradinita asa, vreun an-doi-trei..macar… dar ce te faci cu avalansa de presiuni care se pun asupra ta atunci cand zici cuiva ca inca nu duci copilul la cresa/gradinita si ca aventual inca nu vrei sa-l duci o perioada…ce te faci cu toate minunatiile pe care un copil care merge la cresa/gradinita invata sa le faca si cat de repede invata si cat de extaziati sunt parintii de schimbarea de comportament, atitudine a copiilor lor, ce te faci ca al tau “ramane in urma cu vorbitul, cu facutul la olita” si asa mai departe…
Subiectele sunt multe de dezbatut si inca nici cu mintea nu reusesc sa le cuprind d-apoi sa le mai si ordonez si pun pe hartie. Incerc sa-mi las sufletul sa inteleaga toate acestea ca decizia pe care o sa o luam sa nu fie una de plusuri si minusuri puse pe hartie/excel. N-am fost nicicand adepta acestui tip de a lua deciziile (probabil d-asta nici nu voi fi vreodata vreun manager foarte viguros 🙂 ). As vrea sa reusesc sa ma detasez complet de subiectul al meu face aia si drege aia (si a mea nu…) – inca nu reusesc complet desi propovaduiesc mesajul de a nu compara doi copii intre ei; de ideea ca bunastarea materiala o poti dobandi doar daca ai un job sigur si cat de cat bine platit; de gandurile ca eu nu sunt suficient de pregatita sau citita sau informata sau experimentata sa cresc un copil liber si fara limitari dar cu bun simt si ascultator (sesizati inca balanta ce iese la iveala…nu?); de faptul ca poate nu sunt in stare sa-i descopar si stimulez inclinatiile creative native, ca nu sunt un psiholog nici macar mediocru care sa stie cum sa gestioneze o situatie si ce inseamna ea, atunci cand in parc, dintr-o data, copilul da cu o sticla (goala, e drept) altui copil in cap, fara sa fi facut asta pana atunci si de atunci sa o tot faca cu ce apuca si pe unde apuca… Probabil ca sunt pretentiile mele mult prea mari, de la mine si care se transfera si asupra copilului meu si aici trebuie sa lucrez…poate ca mi-am fabricat niste idei cum ca un copil care loveste si este agresiv cu alt copil inseamna ca asa a invatat de acasa si ca parintii probabil il ameninta cu bataia…si ma intreb oare copilul meu va fi la fel (desi nici nu se pune vorba de vreun fel de violenta, indiferent care ar fi ea, in familia noastra).
Poate ca ar trebui sa las lamentarile, sa fiu mai putin lenesa, sa trec peste oboseala acumulata de la atatea luni si luni cu nopti dormite pe apucate, cu zile agitate si sa pun pana sa citesc niste carti de psihologie…sau poate carti despre homeschoolling…sau poate carti despre stimularea creierului copilului sau carti despre inteligenta emotionala si despre dezvoltarea armonioasa a copilului, carti despre iubire neconditionata sau carti despre descoperirea de sine si de gasire a fericirii, carti despre calatorii sau carti despre Dumnezeu…cu care sa incep prima data si cine-mi da energia sa pot sa aflu toate pe care vreau sa le aflu? Cine-mi culca copilul seara si o adoarme noaptea de 10 ori cand o dor maselele si cine pregateste masa si cine imi spala podelele ca sa nu mai vad mizerie si praf pe picioarele goale ale copilului meu, si cine imi da putin timp sa ma duc la kangoo jumps (2 ore pe saptamana, nu cer prea mult, nu?) cu gandul ca poate asa mai slabesc si eu cele 12kg pe care le mai am sa ajung macar la greutatea dinainte de nastere de a ramane insarcinata. Si cine-mi da putin de timp sa stau pur si simplu atunci cand vreau sa stau si sa dorm atunci cand pic din picioare de somn…si tot asa…nu mai zic de altele, ca vreau sa vad un teatru, sa mananc o mancare buna la un restaurant sau altceva…
Acum tre sa fug, ora mea s-a terminat pe ziua de azi.
Dana, te inteleg atat de bine:). Si eu am aceleasi dileme/intrebari. Si inca nu am raspunsuri la ele. Nu prea am citit carti de specialitate, ce am mai ciugulit am ciugulit de pe bloguri, mai ales de afara, de la mamici care citisera si povesteau:d. Da, stiu, lene lene si lipsa de timp la greu.
Mi-am propus insa sa o las pe Andreea cat mai libera, sa descopere singura ce vrea sa faca si ce ii place, sa cada (nu grav, Doamne Fereste) si sa se ridice singura, sa interactioneze cu cine vrea, fara sa o indemn sa se joace cu o anumita jucarie sau copil. Cand apar certuri/lacrimi, mai ales in parc, o las intai sa vad ce face singura, cum isi regleaza ea neintelegerile cu celalalt si apoi intervin. E inca prea mica sa-si gestioneze singura frustrarile si supararile, inca are nevoie de mine acolo, dar o las cateva secunde si de multe ori cei doi pici au gasit singuri o cale de mijloc. Stiu ca e la varsta la care copiaza la greu si la care se enerveaza repede pentru ca nu poate sa se exprime sau sa faca tot ce ar vrea. Daca loveste pe cineva nu o face pentru ca e violenta sau vrea sa faca rau, ci pentru ca nu stie inca cum altfel sa se impuna in acea situatie (ma bucur ca nu a lovit inca pe nimeni, doar mici imbranceli si strigate:d).
Asa ca iau fiecare zi asa cum vine si ma bazez, ca si tine, pe intuitie.
In ceea ce priveste intorsul la munca, foarte multe mamici din parc mi-au spus ca ori alegi o gradinita buna, cu o educatoare la 4-5 copii, cu curte si iesiri dese in aer liber, ori bona. Varianta cu gradinitele de stat, cu 15 copii la o educatoare e jalnica rau.
@roxana – multam ca mi-ai impartasit din ce simti/faci tu 🙂 Cam asa procedez si eu in parc, imi place sa stau deoparte si doar sa am grija sa nu se raneasca (prea grav 🙂 ) si sa o las sa se joace, sa se duca unde vrea, sa interactioneze cu cine vrea. Pe mine ma debusoleaza momentele urlatoare cand cineva (sau eu) incearca sa-i ia ceva si nu stiu inca cum sa gestionez aceste situatii sau cand vrea sa loveasca pe cineva (intr-un soi de mangaiere mai apriga cu palma pe cap 🙂 ) O sa o studiez nitel mai mult sa vedem ea cum ar iesi dintr-o astfel de situatie, poate imi spune cum as putea sa o ajut si eu mai mult…
Hei…cand va intoarceti de la munte…nu facem si noi o intalnire ceva? 🙂
O intalnire, neaparat:). Voi nu plecati in tarile calde?
Eu mereu am avut impresia, nu stiu de unde:p, ca Ioana ta nu plange dupa jucarii si ca e foarte cuminte…Asta e si marea noastra problema, jucariile altora. De aia la munte e asa bine, e calma, se joaca pasnic. In parc dezvolta cate o obsesie pentru cine stie ce tampenie (carucior, ratza, masinuta, etc) si daca vrea cineva sa i-o ia e jale mare. Eu de obicei o iau pur si simplu pe sus si ma duc cu ea mai incolo pana se calmeaza. Daca e obosita dureaza mai mult, trebuie sa gasesc altceva interesant de facut…Daca e fresh, uita in cateva secunde. Sper ca e o faza care va trece, poate cand vor vorbi va fi mai simplu de explicat…
Ah, da…plecam in tarile calde…ne intoarcem pe 24 sept. Dupa aceea…Dap, asa ni se intampla si noua in parc, fix la fel 🙂 si da, Ioana plange dupa jucariile altora (ca de-ale ei nu s-a atasat in niciun fel…)
Eh, noi luam jucarii de acasa ca sa avem la schimb. Doar pentru asta:d.
Poate reusim sa ne vedem inainte sa plecati. Un parc ceva…
Noi plecam pe 4 sept. Daca sunteti in Buc sapt viitoare ne vedem sigur 🙂
Suntem:). Vorbim cand revenim de la munte.
Venim si noi sa va vedem 🙂
Dana, te inteleg perfect, si eu am o mie de intrebari si nu am timp macar sa incerc sa imi raspund. Imi dau seama cat de usor era atunci cand era bebe mic si atunci totul mi se pare atat de greu incat ziceam ca mai greu nu se poate. Si ce usor era atunci.
Dana, prin asta trec si eu de cand a implinit Degetzica un an. Pana acum era bine, eram in prima jumatate a celor 2 ani, mi se parea ca in curand trebuie sa-mi vina o idee, ceva.
Initial si mie mi se parea o idee buna o cresa de la 2 ani (subliniez 2 ani, nu mai devreme) tocmai prin prisma achizitiilor rapide pe care le face. Mai citind si mai gandindu-ma ce vreau eu pentru ea mi-am dat seama ca nu-mi doresc sa-i spuna cineva ce sa faca, sa o puna sa se joaca cu anumiti copii si cu anumite jucarii si ea sa se dezvolte (verbal, motor) doar pentru a supravietui in “jungla”cresei. Si atunci 2 ani mi se par putini, oricat m-am gandit eu ca cei 2 ani de stat acasa cu ea o vor face calma, echilibrata si empatica.
Pe de alta parte, ideea unei bone imi repugna din start, atat pentru grozaviile pe care le aud/vad, cat mai ales pentru atitudine. Eu ma uit la mama mea, fosta profesoara, cum se poarta cu Degetzica si nu-mi place deloc, ce sa mai zic de unul strain, indiferent de cati copii a avut grija inainte. Cand sunt in parc fac un exercitiu de imaginatie si ma gandesc care dintre mamele, bunicile, bonele de acolo mi-ar placea sa aiba grija de fetita. La fel, ma gandesc si care dintre prietenele mele mi-ar placea sa fie in aceasta postura. Adevarul este ca extrem de putine. In Cristina/Adelle as avea deplina incredere, imi place ca persoana si-mi place cum se poarta cu Ada si cu Degetzica. De tine nu stiu ce sa zic, ne-am vazut prea putin. 🙂
In parc si Degetzica este fascinata de jucariile celorlalti copii. Am facut si experiementul: i-am cumparat fix aceeasi jucarie dupa care a alergat in parc. Ei bine, s-a jucat prea putin cu ea fata de ce asteptari aveam. 🙂 Cum fac eu: iau jucarii multe cu mine, cu o parte facem schimb cu alti copii, cu altele sper sa se joace. Daca ii este luata jucaria si plange, o iau de acolo si-i arat sau ii dau altceva interesant. Daca il cunoastem pe copilasul respectiv si ne permitem il urmarim si dupa un timp ii cerem/luam jucaria si-i dam altceva la schimb.
Problema insa ramane: ce facem dupa 2 ani? Daca vei gasi o solutie, spune-mi si mie, te rog.
Dana, asculta-ti instinctul, ca de obicei. 🙂
Sa fii la mijloc nu e neaparat un lucru rau, crede-ma, si eu am intors problema pe toate fetele, fiindca sunt la fel ca tine – intre. Ma simt adesea exclusa, potrivnica, neapartinatoare, tocmai din pricina ca nu pot gandi sau nu ma pot comporta mereu in extreme.
Si parerea mea e ca echilibrul nu ai cum sa-l gasesti la capete. Tot spre mijloc e calea cea buna.
Sigur, poti fi fericit cu homeschooling, familia si restul in armonie, dar cu conditia sa nu devii inchis la orice e in afara curentului tau de opinie. In State tendinta asta a prins foarte mult aripi si pe tenta religioasa (din cauza criminalitatii mari de acolo in principal). E o supapa aproape necesara la ei. Fiindca scolile private sunt, peste tot, foarte scumpe. Si au nevoie sa supravietuiasca curati si cei care nu sunt situati pe varful valului material.
De asemenea, in conditii particulare, poti sa fii fericit ca ai un copil care s-a dezvoltat echilibrat si armonios mergand la gradinita de la 1 an sau chiar mai devreme. Ca a fost de felul lui deschis catre comunitate, socializare, colectiv.
Dar nu toti sunt asa. Si nu toata lumea traieste in State.
Bine, privind spre Romania, nu stiu daca sa zic ca e mai bine ori mai rau … asta ar fi partea a doua.
Ce pot sa-ti povestesc concret e felul in care mi-am luat eu deciziile, nu stiu daca te ajuta, fireste sunt circumstante complet diferite, dar … cine stie.
Macar schimbam empatii pe subiect. 🙂
La mine decizia de a ramane acasa, cand Maria, prima fetita, avea cam in jur de 1 an, s-a luat cam singura. Am ales intre a ma intoarce la job (aici concediul de maternitate, NEPLATIT, este de maxim 1 an, pre+post-natal, depinde cum/daca le combini) si a sta acasa dupa ce-am vazut preturile la childcare/nanies: as fi dat trei sferturi din salariu pe prima varianta, iar a doua … m-ar fi costat mai mult decat castigam eu (40AU$/ora costa o bona “acreditata”, sa gasesti o matusica, mamaita prin cunoscuti …. nu se practica, nu se poate, e un noroc chior pe care extrem de putini il au, si de obicei e gratuit, adica cine vrea sa primeasca bani pentru un asa serviciu, trebuie sa fie acreditat).
Logic, am ramas acasa.
Desi nu cunosc pe nimeni intre amicii nostri, cercul de cunoscuti mai apropiati, care sa fi facut aceeasi alegere. “Ah, bine, sunt putini bani care raman … dar raman …. nu?”. Si cand ai mortgage si alte credite … cam greu sa optezi cu inima … dar noi asta am facut, am stat si am discutat si am inteles ca noi nu putem pune totul pe balanta materiala.
Ne-a ajutat Cel de Sus si am supravietuit. Prietenii nostri si-au cumparat una alta prin casa mai noi, mai moderne, mai grozave, noi … am strans un pic cureaua, ne-am mai luat si noi cate ceva, dar … cu economie. Si, intre timp, am mai facut doi copii. 😀
Ca e greu?
Sigur ca da. Chiar si aici e greu cu un singur venit.
Childcare-ul nu e un bau-bau, dar nici nu mi se pare a fi pe picior de egalitate cu ce pot oferi eu, cu prezenta mea acasa, langa fete.
Dupa 4 ani jumate de stat acasa nici nu concep sa ma mai intorc intr-un job 8-5, eventual cu ore extra, stres si alte minuni. Nu ma mai intereseaza promovari, cariera, “succesuri”. Vreau echilibru la mine acasa.
Pentru asta ma gandesc serios la antreprenoriat. Ceva micut, ceva cu ore putine, doar de gust, pentru intelectul si creativitatea mea si pentru un pic de sare si piper la buzunare.
Ceva care sa creasca odata cu fetele si cu timpul meu in afara lor.
E singura solutie pe care o vad sa ma linisteasca.
Ce am observat eu? Ca la 3 ani e o varsta minunata pentru intrat in colectivitate. 2 ani mi s-ar fi parut prea devreme, iar fetele mele sunt toate 3 extrem de comunicative si sociabile.
Maria a inceput la 3 ani si a inflorit. A continuat inflorirea de acasa, cu increderea in ea avuta tocmai pentru ca eu am fost acasa.
Anna va incepe si ea tot la 3 ani, in ianuarie anul viitor. Si sunt convinsa ca va evolua la fel. Acum am tantrums cand o duc pe cea mare la kindy, ar vrea si ea sa fie cu toti copiii acolo. Dar stiu ca n-ar fi pregatita 100%, o vad ca mai are de castigat, la limbagj, la reactii samd.
Mi se pare mult cand ma gandesc ca poate mai am inca doi ani de stat acasa.
Dar nici alternativa nu-mi surade, sincer.
Asa ca am mers pe instinct. 🙂
Iti tin pumnii sa luati o decizie care sa va fie buna, voua, ca familie.
Pupici.
… chiar daca pitica mea are numai 5 luni, deja am inceput sa am si eu aceleasi nelinisti legate de viitorul nostru… Sunt sigura ca vei face alegerea cea mai buna pentru voi. 🙂
@mariamirabela – credeam ca sunt eu singura nebuna de am inceput sa ma gandesc asa de timpuriu la ce voi face peste 1 an (am invatat din mers sa nu-mi fac planuri nici pentru o luna…). simt ca la un moment dat o sa vina si raspunsul si ca n-o s-o iau razna si ca o sa fim toti multumiti si fericiti cu deciziile de atunci…pana atunci insa…mai ‘introspectionam’ ca sa zic asa
@alina – nici nu stii cat ma bucur ca mi-ai scris si ca ai povestit din experienta ta. situatiile sunt diferite dar nu chiar cu mult. acum sunt mult prea confuza si ma lupt cu prea multi demoni ca mai pot auzi ce zice instinctul dar probabil am nevoie de o perioada de ‘curatare’ si echilibrare a mea, din toate punctele de vedere. asa ca o sa luam pe rand zilele si situatiile asa cum vin si o sa incerc sa ma gandesc cu inima deschisa la toate variantele. sunt convinsa ca si little miss o sa-mi spuna cumva pe ce cale sa apuc 🙂
Multam tare fetele!
Mai astept pareri si mai ales experiente 🙂
Imi voi permite sa-ti povestesc un pic de starea mea. Eu m-am intors la serviciu cand avea piticul 6 luni si mi-a luat cam 2 luni sa ma adaptez. O perioada a fost bine, am reusit cat de cat sa mentinem un echilibru intre activitatea profesionala si familie. Al nostru sta cu doamna M, si dupa cum stii e foarte ok.
Insa, nu stiu cum, nu stiu de ce, de mai mult de 2 saptamani – fix dupa un concediu minunat petrecut in 3 alaturi de alti prieteni la munte – ma bantuie incontinuu gandul sa ma intorc inapoi in concediu/sa renunt la job/ sa-mi gasesc ceva part-time in societatea civila si tot asa.
Stiu ca facand asta as renunta la o mare parte din confortul material pe care-l avem, pe de alta parte simt din ce in ce mai multe directii ca mi-ar fi mai usor sa lucrez insotita fiind de pitic, mi-ar placea mai mult simtitind ca aduc o contributie pozitiva comunitatii, decat ceea ce fac acum in corporate (fara sa insemne ca nu-mi place ceea ce fac la job, doar ca nu-i mai vad relevanta).
Nu stiu cand voi avea puterea sa ma rup de “fabrica”, daca voi reusi pana atunci sa-mi gasesc locul in alta parte, dar s-ar putea ca decizia sa fie luata, chiar daca inca n-as recunoaste asta.
In concluzie Dana, daca va e bine tuturor, asculta-ti intuitia!
@Bianca, binele asta al tuturor…pe de o parte ar fi, dar pe de alta n-ar fi. Trebuie sa aleg (mai mult cu inima si nu neaparat cu mintea) ca atunci cand fac alegerea sa nu fie niciun compromis nici fata de mine, nici fata de copil, fata de nimeni si nimic, de fapt… Greu. Greu tre sa-ti fi fost si tie sa te intorci la job, stiu…Uff…