Pe la noi pe acasa a venit cu raceli…urate…eu cu febra, little miss si mai cu febra. Dupa o saptamana de febra, am scapat de toate…
Apoi vine cu perioada de convalescenta. Eu slabita, little miss mofturoasa. Bagam ciorbite de lobode, stevii si salaturi de spanac. Eu adica mama. Little miss refuza aproape orice mancare. Ok, imi zic. Asta e (si de data asta).
HSM a ramas in impas. Dupa raceala se mai dusesera 2 kg, apoi cumva le-am ‘recuperat’. Adevarul este ca n-am avut timp sau tragere de inima sa gatesc. Si daca nu gatesc, mananc ce-apuc si asta nu e bine… Nu mai vorbesc de pilatesc ca au trecut prea multe saptamani de cand n-am mai fost. De fapt, au fost vreo 10 zile cand aproape ca n-am iesit din casa (de cand cu febra si viroza) asa ca ce sa mai zic de gimnastica.
Cred ca din cauza ca n-am iesit o perioada asa lunga din casa little miss a dezvoltat un atasament profund pentru casa, ca nu mai vrea sa iasa afara, n-o mai incanta aproape nicio propunere de iesire…si se lasa cu plansete si tavaleli pe jos daca vreau sa o imbrac. Deh, dar o sa treaca si asta, nu? 😐
Tot la capitolul ce mai face domnisoara, a inceput sa dezvolte mici frici. Se cocoata pe scaun si striga dupa ‘agiugiii au au’ (adica ‘ajutor, au au, pot sa cad, imi e frica’). A mai cazut /alunecat ea de pe diverse scaune dar nimic ingrijorator, asta n-a oprit-o pana acum vreo saptamana… Apoi are o adevarata fobie pentru leagan. Ce-i drept nu i-a placut niciodata foarte tare in leagan, statea maxim 2 minute, dar acum nu ma lasa nici pe mine sa ma asez intr-un leagan, ea nici atat nu vrea sa-l vada. Tot in parc, de cateva zile nu mai vrea sa se urce/dea in tobogan. Si desi stam la un tobogan micut (un metru jumate, cam asa), ii e frica cand ajunge sus, se lasa in fund, ma striga disperata sa o iau de acolo… Nu ma ingrijorez prea tare si incerc sa o incurajez si mai ales sa-i spun ca sunt langa ea, ca o sustin si ca sa nu-i fie teama…In concluzie parcul se rezuma la nisip si cam atat, zilele astea. Oare ce s-o fi intamplat, ce a speriat-o atat de tare de a dezvoltat teama asta de ‘inaltime’ sa-i zicem.
O alta buba care se tot sparge este atasamentul Ioanei fata de mine. Cu cat sunt mai mult plecata de acasa (gen, 2-3 ore, intr-o dupa amiaza, odata pe saptamana!!!) cu atat e mai lipita de mine, in casa ma tine de mana, in parc trebuie sa fiu la maxim 2 metri de ea… Pot sa inteleg teama asta de abandon, de separare pe care o dezvolta ea dar nu prea stiu cum sa o managiuiesc, ca sa zic asa. Pentru ca daca asta e separare, ce sa mai zic cand o sa incep serviciul ?!? (si asta se va intampla in mai putin de 2 luni…).
Of…cu ce vine primavara asta…sunt putin cam daramata. Oare de ce imi e atat de greu sa lucrez cu mine, cu gandurile mele, cu trairile mele. Oare de ce ma simt asa nepuntincioasa si chiar incapabila sa schimb niste lucruri la mine, care ma afecteaza, care o afecteaza pe ea…ea care preia si imi arata imediat starile pe care le ‘coc’ inauntrul meu 🙁
Dana, s-ar putea ca dupa ce incepi tu serviciul sa se obisnuiasca incet incet si fara tine si sa accepte ca e ok si cu alti oameni. Plus ca pe masura ce cresc, devin tot mai independenti, mai putin legati de mama si mai deschisi sa stea si cu alte persoane apropiate.
Iar faza cu inaltimea banuiesc ca e doar atat, o faza. Si Andreea a avut o perioada cand nu mai vroia deloc pe topogan, nici mic nici mare, nici drept, nici tub..Nicicum:).
@roxana…treaba asta cu pe masura ce cresc, devin tot mai independenti si mai putin legati de mama…nu stiu la cine se intampla ca la noi este exact pe dos 🙁
Dana: mie mi se parea, fara sa exagerez, ca atasament mai mare ca la noi nu exista. Atat al ei fata de mine, cat si al meu fata de ea. Si nu voiam s-o las cu nimeni in afara de Printzul Consort, desi erau alte persoane (bunicile) mai pricepute decat el. Cand era ea bebelus, mi-am spus asa: nu ma agit, nu ma stresez si, cel mai important, nu-mi calc pe inima! Voi sti exact cand a venit momentul de a o lasa si cu altcineva caci atunci o voi lasa fara sa am inima stransa. Si a venit, dar destul de tarziu, dincolo de 6 luni, daca nu si mai mult. Pentru mine a fost bine, pentru ea a fost crunt: a plans cu sughituri, rau, rau de tot pana cand am venit acasa, iar apoi s-a linistit extrem de greu, cel mai greu de cand e ea pe lume. Si am sistat, am lasat-o doar cu Printzul Consort o data pe saptamana, cand mergeam eu la sport si atunci venea si cate o bunica sa o mai vada.
Apoi, cand s-a facut mai mare (peste un an) am mai lasat-o cu mama, dar nu in casa, ci afara, la joaca. Faptul ca era afara la locul de joaca o incanta si nu imi simtea lipsa prea mult. Oricum intreba de mama la fiecare minut, dar macar nu plangea de sarea camasa pe ea. Cand lucrurile se degradau (incepeau plansetele maxime dupa mine), mama o aducea in casa si era ok, se linistea repede.
Apoi am venit aici. La inceput nu se dezlipea de mine, Printzul Consort nu era bun nici macar s-o tina de mana, plangea cand o lua el in brate, de exemplu. La fel, la prietenii nostri in vizita (si ne vizitam des, de cateva ori pe saptamana si ei au o fetita pe care Degetzica o indrageste), cum dispaream, cum incepeau intrebarile dupa mama si plansetele. Pana cand saptamana trecuta am lasat-o la ei si noi am fost la cumparaturi. La fel, am lasat-o la locul de joaca, in casa au intrat mai tarziu, iar faptul ca a fost si fetita lor a ajutat mult. A intrebat de mine cand a obosit, dar i-au atras atentia cu altceva si nu a trecut la plansete.
Ce voiam sa-ti spun prin aceasta polologhie este ca ea simte cand este pregatita, la fel cum simti si tu. Daca tu esti, poate ea nu este. Sau poate nu ai gasit momentul bun, sau imprejurarea. Inca un copilas in jur atunci cand esti plecata ajuta enorm. La fel daca o lasi la locul de joaca. La fel, daca nu pleci in timpul somnului ei si cand se trezeste nu esti acolo. Astea sunt experientele noastre, poate te ajuta ceva te aici.
Va imbratisam si ne pare rau ca ati avut de patimit cu viroza.
@Maria – stiu ce zici tu. Stiu ca ea nu este pregatita sa se ‘desparta’ de mine, din pacate, in viata asta a noastra (si pe care noi am ales-o) despartirea va trebui sa se produca, pentru ca ma intorc in campul muncii. Din fericire, o sa stea cu mama personala si ele se impaca bine, problema nu este cand trebuie sa stea ci dupa, cand ii e teama sa ma lase si la wc…si in casa ma tine de mana, refuza apoi pe toata lumea, numai mama exista…Asta e partea mai grea. Eu ma simt pregatita (desi nu eram pana acum cateva saptamani) sa ‘ne despartim’ o perioada de timp – ziua si imi asum toate implicatiile intoarcerii la lucru si timpul pe care o sa-l mai am pt ea. Vreau sa-i transmit si ei cumva aceasta liniste…dar probabil dureaza ceva mai mult (cum a durat 5 luni de zile sa guste din pateul de masline cu avocado, noi mancand aproape in fiecare zi :D)
Eu ma gandesc cu groaza la momentul inceperii serviciului in septembrie cand Iulia o sa aiba un an si 9 luni, sa nu mai vorbesc de faptul ca la un an si 4 luni inca o mai alaptez contrar parerii tuturor, asta si pentru ca imi este greu sa o intarc singura.
Psihic, pai nici nu am timp sa ma gandesc la mine, uneori nici sa mananc nu am timp…. Vroiam sa ma inscriu la HSM, dar stiam ca nu o sa am timp sa postez si nici timp sa fac ceva pentru mine.
@sofia – si eu ma gandeam asa acum vreo 6 luni dar de cand ma tot gandesc simt ca ma si pregatesc si imi e din ce in ce mai ok 🙂 Iar treaba cu alaptatul…mai vorbim peste 6 luni, ca sa ne ajungeti din urma 😛 asa ca relax…
Eu plec zilnic de acasa la inot. Nu sufera cand sunt plecata, nici daca pleaca la plimbare cu taica-sau, nici daca sta acasa. Foarte rar s-a intamplat, daca a fost o zi in care nu a dormit deloc si eu eram la bazin la ora 10 seara, sa fie mai marait. Cand plec nu fac cum spune in carti, sa-mi iau la revedere de la el, pentru ca am vazut ca nu intelege si plange fara sa poata fi consolat sau amagit. Mi s-a parut ca si cry-it-out, nu ar mai fi plans cu timpul exact ca la metoda de antrenament pentru somn. Nu mi s-a parut normal. Asa ca eu inca il pacalesc cand merg, el se joaca cu taica-sau si eu plec. Intr-o zi am plecat cand dormea somnul de dupa-masa si intr-adevar nu a fost ok, el e obisnuit sa fiu langa el cand se trezeste.
Stie ca sunt plecata pentru ca nu ma cauta prin casa, cum face in restul zilei. Cand revin acasa e mai lipicios decat in rest, e adevarat. Dar nu e suparat, doar ca vrea sa recupereze timpul pierdut (si laptele pierdut :))) ). Si si noi suntem la categoria ca oricati suntem in casa, cand merg la baie e musai sa vina cu mine :)).
As vrea sa stiu cum te-ai linistit tu in privinta plecarii tale la servici, pentru mine asta e un stres enorm. Deja de acuma ma gandesc la lucrurile practice, cum o sa-l adoarma maica-mea, sigur o va termina fizic si psihic. Cum va plange dupa mine, cum se va obisnui toata ziua fara mine dintr-o data? Ce va manca? :)) Apoi incep sa ma stresez si gandindu-ma la sentimentele mele de atunci. Offf ce mi-ar placea sa traiesc tot restul vietii avand grija de copil/copii!
@Raluca, problema nu este neaparat cand plec de acasa (desi in ultimul timp a cam fost si am procedat ca tine, o lasam cu joaca si eu ‘fugeam’ repede). Problema este dupa, cand este speriata sa nu mai plec…in fine, cred ca si aici este o chestiune pe care trebuie sa o rezolv eu, cu mine (desi am incredere cu cine o las: domnu’ tata sau bunica). Cu intoarcerea la serviciu, daca m-ai fi intrebat acum cateva luni (de fapt mi-am si exprimat la un moment dat teama si stresul) cred ca nici nu concepeam sa ma mai intorc. Nu stiu care este secretul. Pregatirea mea psihica, emotionala…Si (sincer) lasatul grijilor si spaimelor si a copilului si a tuturor situatiilor in grija Cuiva…si sa stii ca atunci cand Ii incredintezi totul, chiar poti sa crezi ca toate lucrurile vor fi mai mult decat bine.