“Attachment parenting” este o sintagmă folosită pentru prima dată de pediatrul William Sears, care a vrut să denumească într-un fel părinții care își cresc copiii fără violență, care îi îndeamnă pe cei mici să-și dezvolte empația și capacitatea de a face conexiuni și de a fi alături de ceilalți, care nu știu ce înseamnă să fii violent, dar știu ce înseamnă să oferi dragoste necondiționată.
De la frumoasele premise de mai sus însă, unii au ajuns la alte concluzii, așadar astăzi povestim despre ce NU înseamnă “attachment parenting”.
Unui părinte care crede în “attachment parenting” nu îi este frică de lacrimi. Toți copiii plâng, diferența este că ar trebui ca părinte să și înțelegem crizele de furie sau emoțiile și să nu le folosim pentru a-i manipula pe cei mici, pentru că și copiii înțeleg toate aceste lucruri. Ei plâng și au crize de furie pentru că sunt copleșiți de emoții și simt nevoie să facă în așa fel încât să scape de ele. Nu se așteaptă să fie “recompensați” pentru ceea ce fac, se așteaptă în schimb să fie ascultați și înțeleși de adulți.
Părinților care cred în “attachment parenting” nu le este frică să fie aproape de copiii lor, pentru că dragostea nu se “termină”, ci este necondiționată, precum confortul, iar acesta este rolul unui părinte: să ofere dragoste și ajutor necondiționat. Ei nu dau lecții prin care nu-și manifestă sprijinul și nu întorc spatele copilului pe motiv că “așa învață să rezolve singur problemele” ei oferă soluții, ghidează copiii, îi ajută, îi susțin.
A crede în “attachment parenting” nu înseamnă că ești un părinte mult prea grijuliu, că nu ai aflat încă dacă este timpul să-ți lași copilul să învețe din greșeli, că ești un părinte egoist, ci ești un părinte care oferă dragoste, dragoste și atât. Ce poate fi mai simplu și mai complicat în același timp?
Citiți mai multe despre “attachment parenting” pe naturalchild.com.
Sursă foto: Nico Nelson/ Flickr.com.
