Mă jucam cu găinile și rațele spunând că sunt profesoara lor, prindeam toate pisicile și le îmbrăcam de teamă să nu răcească iarna (nu am avut niciun fular și nicio căciulă care să reziste mai mult de o săptămână pentru că pisoii fugeau înfofoliți cu ele) luam toți cățeii de pe stradă, ba chiar la un moment dat l-am luat și pe cel al vecinei, care părea rătăcit și l-am ținut o săptămână și ceva la mine timp în care săraca vecină l-a căutat în tot satul. Mi-am întrebat de curând părinții de ce nu am avut un cățel sau o pisică doar a mea. Răspunsul lor nu m-a mulțumit așa că am decis să caut în alte părți păreri. Am întrebat câțiva părinți despre ce părere au legată de animalele de companie și bebelușii sau copiii mici și iată ce mi-au răspuns.
Ovidiu, tătic de fetiță, spune că se gândește de ceva timp la un câine și până acum nu a făcut acest pas pentru că îi e teamă de momentul în care câinele se va îmbolnăvi sau va înceta din viață. Nu știe cum îi va explica fetiței lui asta și (rămâne doar între noi) cred că îi e mai tare frică de sentimentele sale fată de prietenul care nu poate vorbi.
Andra, mămică de băiețel, spune că un animal de companie nu este o opțiune pentru moment. “Nu am loc într-un apartament pentru un câine sau o pisică, de fapt pentru un câine, pentru că pisică nu vreau. Dacă ne vom muta la casă situația se schimbă radical. Eu visez la un câine mare și nu vreau să-l chinuiesc în câteva camere”
Alexandra, mămică de doi băieței, are deja un câine. “Când l-am luat acasă era atât de mic și nici nu știu cum a trecut vremea și au crescut și băieții și el odată cu ei. Sunt de nedespărțit. Nu mi-a fost teamă niciodată de păr înghițit sau mai știu eu ce. I-am mai auzit pe unii că animalele sunt purtătoare de boli… și noi suntem purtători de viruși și cu toate acestea stăm lângă copii, nu? Cred că nu există ființă care ar fi suportat toate ciupiturile, loviturile și alte asemenea de la copiii mei și să fie mereu aproape de ei”
Voi aveți prieteni necuvântători?
Sursă foto: RobBixbyPhotography/ Flickr.com.