Dacă Moș Crăciun ar veni pe 11 septembrie, i-aș scrie o scrisoare în care aș pune o singură dorință: să-l văd pe băiețelul meu că face primii pași. De ce 11 septembrie? Pentru că fix atunci Iustin împlinește 1 an și 4 luni și ar fi un cadou frumos pe care el ni l-ar face. Aș avea și eu o dată specială de “icsat” în calendar – ziua când Iustin a făcut primii pași, singur, fără sprijin.

Odiseea primilor pași

Eram aproape sigură că puiul meu o să meargă la vârsta de 1 an. Ne-a făcut însă o surpriză: abia atunci a început să exploreze lumea de-a bușilea. Credeam că o să sară peste această etapă… Dar nu, văd bine, copilul are planurile lui independente 🙂
Apoi, la 1 an și o lună, credeam că o să primim cadoul mult așteptat. Nimic. Nici la 1 an și două luni. Am tras adânc aer în piept, am oftat și am zis cu jumătate de gură: “Poate luna următoare… Sigur luna următoare!” Dar nici atunci nu s-a petrecut magia.
Bineînțeles că toti cunoscuții ne întrebau: “A început să meargă? Nici acum?” “Nu, nici acum…”
La un moment dat mă enervau comentariile de genul: “E fricos” sau “E mai puturos, așa sunt băieții”, chiar dacă ele se voiau a fi o consolare pentru mine. Oare ce se întâmplă? E bebelușul meu în urma celorlalți? Știu că pediatrii spun că fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare, dar totuși… când o să-l văd ca merge singurel? Simt nevoia să-i scriu lui Moș Crăciun, deți n-am facut-o de pe vremea când eram mică și credeam cu tărie că intră pe gaura cheii. Simt nevoie de puțină magie…
Mai amăgitor este faptul că de două luni, tot are tentative de mers. Unele mai reușite decat altele, dar niciuna nu e “the real thing”. Acum, îl “antrenăm” intensiv, îl punem în fiecare zi să meargă, l-am ținut mai întâi de ambele mâini, apoi doar de una, îl prindem ușor de bretelele de la salopetă. Ne-am gândit chiar să-i luăm un ham special, ca să-i dăm iluzia că merge singur, dar să fim și precauți să nu se lovească. Însă nu prea mă încântă ideea să fiu păpușar.

Mersul se învață

În ultimele zile văd o evoluție. A început să ia și el inițiativa de a merge singur, nu doar atunci când îl punem noi. Și chiar merge singurel, dar pe distanțe scurte. E foarte simpatic. Ține mânuțele în sus, ca și cum l-am ține noi de ele, nu-și ia ochii de la noi, se grăbește atunci când pășește. Se grăbește să ajungă la destinație ca să se poată spriijini. Cum ne vede pe lângă el, imediat se agață de noi. Iar aseară a mers și mai mult. Din ce în ce mai mult. De aceea sper ca acest 9/11, ziua când împlinește 1 an și 4 luni, să fie momentul mult așteptat: primii pași făcuți la inițiativa lui, fără niciun sprijin, fără cădere.
Însă tot aseară am realizat un lucru: mersul se învață, în timp, nu se capată de pe o zi pe alta. Nu pot să i-l cer lui Moș Crăciun. Nu e un dar. Nu e ca și cum azi merge doar de-a bușilea, iar mâine dintr-o dată știe să facă primii pași fără ezitare, fără greșeală, fără sprijin. Așa că, dacă nu se întâmplă nici acum “magia”, fix pe 11 septembrie, nu mă supăr. Oricum suntem pe drumul cel bun!

UPDATE

Nu i-am scris lui Moș Crăciun, dar dorința mi s-a împlinit, chiar mai devreme. Pe 8 septembrie, Iustin a făcut primii lui pași, sigur pe el, din propria inițiativă și pe o distanță mai lungă. Cum a prins gustul, n-a mai vrut să se oprească. “M-a alergat” prin toată casa până la 1 noaptea. Era obosit, dar el tot voia să facă pași de colo-colo. Încă mai merge de-a bușilea, dar de multe ori alege să fie în picioare. Chiar se întoarce singur și își schimba direcția după bunul plac 🙂 Mulțumesc, Moș Crăciun!

Alexandra. 26 de ani. Jurnalist. Mămică. Nu neapărat în ordinea asta. Cel mai important este că mă simt iubită de Iustin, băiețelul meu de un an și 4 luni. Un prichindel care îmi umple viața. El m-a făcut să redescopăr bucuria de a mă da în leagăn într-un parc.