La mine n-a venit niciodată Moş Crăciun. Acum să nu înţelegeţi că am avut nişte părinţi care n-au luat cadouri copilului, dar n-a venit el. Să fi venit şi la mine nenea ăla bătrân, îmbrăcat în costum roşu, cu barbă lungă şi cu părul alb. Nu, niciodată!
Venise o data la fratimio, care era cu patru ani mai mare, şi de atunci nu ne-a mai trecut pragul. L-am întrebat pe ăsta cum e Moşul, să-mi zică şi mie. Şi m-a lămurit: “Bă, Vivi, e bătrân, nu cred că mai vine la anu’… Asta moare. Tu ştii cât e de bătrân?”. Eu: “Nu, cât?”. El: “Nu poate nici să meargă bine, e cocoşat şi are barba până la puţică.”
Şi de atunci nu l-am mai aşteptat cu aşa mare interes. Aşteptam doar cadourile, pe care nu mă durea nici în cot cine le pusese sub brad.
Într-un an, la ultimul meu Crăciun în grădiniţă, am jucat într-o scenetă. Eram Scufiţa Roşie. Venise tot neamul să mă vadă, era pe principiul “aia mică, slabă, cu părul zburlit şi în costumaş roşu e fata noastra”. După ce s-a terminat sceneta, a apărut Moş Crăciun. Pentru mine era prima oară când îl vedeam. Avea ochelari, era cocoşat, avea burtă, costum roşu, cu sprancenele stufoase şi albe şi barba… exact cum îmi povestise mie fratimio. În spate căra un sac de rafie de ăla de cinci banicioarea¦ şi eu care credeam că şi sacul lui trebuie să fie tot roşu.
M-am dus imediat la fratimio şi i-am zis: “Vezi, bă, că n-a murit?”.
“- Ce proastă eşti! A murit, asta nici nu e Moş Crăciun adevărat! Tu nu vezi că barba e făcută din vată? Nu vezi că are vată şi pe sprâncene?”
Aşa era, asta nu era Moş Crăciun. Doar nu era să las lucrurile aşa, să-l las pe nenea asta să ne mintă că el e adevăratul Moş. Eh, şi când a venit momentul să stăm pe genunchiul lui şi să spunem poezii, mi-am aşteptat cuminte rândul. M-am dus, m-a luat Moşul în poală şi m-a întrebat cu o voce de bau-bau ce poezie ştiu. Mă, şi m-am repezit în barba lui, i-am jumulit-o, i-am dat jos şi ochelarii şi sprâncenele şi căciula!
Era nea Petrică, îl ştiam. Era prieten cu Nea Misu, fratele lu’ mamaia.
Toată lumea a fost îngrozită, doamna educatoare s-a năpustit şi m-a luat de pe Moş Crăciun. Mi-a zis că n-o să-mi mai aducă Moşul nimic. “Ce-ai, doamnă, nu vezi că asta e nea Petrică?”
Eh, asta a fost prima şi singura mea întâlnire cu Mosul (acum înţeleg şi de ce).
La voi cum a fost? Aveti cuvantul! 🙂
Sursa Foto: Flickr – Per Ola Wiberg (Powi)
Așa…La mine prima întâlnire cu Moșul a fost pe la 3 ani când maică-mea și-a pus o plapună roșie pe ea, o barbă din vată albă și un fes și se dădea ea mare Moș Crăciun, Gerilă la vremea aia (prin '85-'86 cred). Apare ea în camera unde eu tronam mândră în brațele lui taică-meu și cică, ho ho ho… Eu încep să urlu pentru că m-am speriat, taică-meu începe să urle la maică-mea că cică să se dezbrace că a speriat copilul și uite așa am aflat eu că Moș Crăciun nu există. Până să plec de acasă el nu apărea că doar am urlat eu ca din gură de șarpe și l-am speriat, ci doar lăsa cadourile sub brad și acum apare în fiecare an la serbarea de Crăciun pe care o fac cu copiii mei.
La mine n-a venit niciodata mosu'… mereu venea cat stateam eu la masa. Nesimtit, nu statea si el la o palinca cu tata…
Mosul…..eu si fratele ne gateam o creanga de copac cu "globulete"(nuci invelite in staniol de la bomboane le de pom, dupa ce le mancam), nu erau multe.Ne confectionam cosulete din coli de bloc(erau mai groase pe atunci) sile franjuram cu hartie creponata .Mai puneam si "scara pisicii" si gata POMUL!!!!Si totusi era frumos , era al nostru!!! Copii mei au avut POM DE IARNA in fiecare an .LI-l gatesc si acum dupa 30 de ani
la mine na venit