Asta le-am întrebat pe două mămici și pe un tătic, iar răspunsurile au fost atât de diferite încât eu una nu am putut ajunge la o singură concluzie, așadar vă las să le citiți și apoi poate ne spuneți și voi cum a fost odată ajunși cu bebelușii acasă.
Andra a… fugit acasă. Nu chiar la propriu, dar nici mult nu mai avea: “Am plănuit să nasc la spital, în alt oraș decât cel în care locuiesc, așa că totul a fost destul de bine planificat… până la un punct când toate planurile mele s-au transformat în amintiri. Oricum, ideea e că am ajuns la spital machiată, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale mele și am plecat cu cel mai frumos dar pe care îl pot avea în viața mea: un copil. În ziua în care mi s-a spus că pot pleca acasă, deși doctorul meu nu era acolo, am plecat în pijamale și în șlapi, toate hainele mele erau undeva une doar doctorul putea intra. Nici nu mi-a păsat, aveam alte lucruri de care să am grijă, cred că nu mă deranja să plec desculță, dar dacă aflam că bebelușul nu are o capsă la scaunul auto îmi ieșea din sărite. Primele gânduri? Mi s-au înmuiat picioarele și cred că abia atunci am realizat că sunt mamă”
Ioana, mămică de fetiță de 7 ani spune că își amintește fiecare secundă din acea zi: “Nu pot să spun despre nicio altă zi din viața mea că mi-o amintesc atât de bine. Spre rușinea mea, nici măcar atunci când m-am căsătorit nu am fost foarte atentă la detalii. În schimb, drumul de la maternitate către casă mi-l amintesc cu fiecare copac pe care l-am depășit, fiecare semafor prins pe roșu și fiecare gângurit al bebelușului care era cel mai relaxat din mașină. Soțul mă întreba în continuu dacă suntem bine, cred că era în stare să-mi ceară să îi dau în scris, doar, doar să se asigure că e totul fantastic, eu abia așteptam să-i prezint Mariei casa ei, iar Maria dormea tun de minute bune. Atunci când am trecut pragul casei am început să plâng, de bucurie. Evident, soțul s-a panicat și mai tare, credea că eu plâng de cine știe ce durere de care nu vreau să-i spun și degeaba am încercat eu să-l liniștesc. Momentul cel mai ciudat a fost când am pus fetița-n pat și am rămas uitându-mă la ea după care brusc nu mi-am mai putut imagina camera fără ea acolo. A fost ciudat, știu, dar și acum am momente în care încerc să-mi imaginez cum ar fi fără ea și efectiv nu pot. Cred că asta înseamnă că sufletul ei a fost mereu cu noi, numai că nu ne-am dat noi seama”
Andrei, tăticul unui băiețel de câteva luni, ne-a povestit și despre ce gândește și mai ales ce simte un tătic în tot acest timp: “Poate vi se pare o tâmpenie, dar zău că eu m-am simțit un pic lăsat pe dinafară în timpul nașterii. Poate că nu mă exprim bine, dar voiam să FIU acolo, să știu că totul este ok. Am auzit ani la rândul despre tați care leșină lângă soțiile lor sau câte și mai câte, eu cred așa: ori ești parte din viața copilului ori nu ești. Nu există lucruri pe care mame le știe, dar tatăl nu sau invers, există familie și iubire și atât! După ce am trecut prin momente de îngrijorare, frustrate, iar îngrijorare și iar frustrare l-am văzut pe pitic, apoi am dat fuga la mămică și apoi am avut nevoie de 10 minute de aer ca să pot realiza faptul că sunt tată și că nu visez. Cum nu am reușit să fiu prezent la naștere, am zis că mă revanșez atunci când aduc copilul acasă, îmi și imaginam cât de impresionată va fi soția: am pregătit pătul copilului, am aerisit casa și am pus multe flori, ba chiar am cumpărat și un tort, doar serbam ceva important. Nu a funcționat nimic: cel mic a dormit cu noi în pat din prima zi, iar patul lui este și acum pe post de mobilier și loc de aruncat hainele scoase din mașina de spălat, florile au fost observate de soție abia a doua zi, iar de tort nici nu ne-am atins, pentru că eram prea absorbiți de fiecare mișcare, respirație sau sunet scos de bebeluș. Asta a fost prima mea lecție: când ești părinte nimic nu mai funcționează după planuri, dar rezultatul este mereu peste orice așteptări”
Suntem curioși: la voi cum au fost primele momente în care ați trecut pragul casei cu cei mici în brațe? 🙂
Sursă foto: KOMUnews/ Flickr.com.