Eu nu sunt cea mai în măsură să vorbesc despre motivele pentru care un copil ar fi bine să trăiască alături de un animal de companie. Dacă nu aveți cumva o fermă cu multe animale iar copilul să învețe de mic să aibă grijă de ele, de la câine până la găini sau cai…atunci, poate ar fi bine să vă gândiți că un animal de companie (hamster, peștișor, pisică, câine etc) ar fi un pas pe cât de important, pe atât de bun pentru copilul vostru. Ziceam că nu sunt cea mai în măsură să vorbesc despre asta pentru că eu nu am crescut cu animale în casă (e adevărat că bunicii mei aveau la țară, în curte, de toate: vaci, oi, porci, găini, curci, rațe, câini și pisici). Pentru că nu am crescut cu un animal în casă, îmi este foarte greu, acum, ca adult, să mă obișnuiesc cu asta. Doar că m-am tot gândit și răzgândit și am zis că până la urmă o să o fac și pe asta.
Îi urmăresc în fiecare zi pe copii cât de naturali, cât de liberi și fără cele un milion de gânduri pe care mi le fac eu, în ceea ce privește cei doi membrii din regnul animal pe care îi avem în casă și am zis că e musai să învăț și eu de la ei. Trebuie să știți că decizia de a primi în familie o pisică și apoi un câine nu a fost una de azi-pe-mâine. Din poveste s-ar putea să pară așa, dar intenția exista de ceva timp, doar că evenimentele ne-au luat puțin prin surprindere. Prima pisică (pe nume Ciubaca) am găsit-o pe stradă, într-o zi de Decembrie, zgribulită de frig. Era băiat, avea cam două luni și ne-a tăiat calea de două ori. Eram cu domnișoara, care, oricum, fire sensibilă și drăgăstoasă, nu s-a încumetat să o lase pe stradă. Am adoptat-o și am crescut-o cât și cum am putut noi mai bine. Ioana începuse să aibă câteva mici responsabilități dar, era și ea destul de mică (cam 3 ani). Era totuși un motan destul de liber, ieșea pe geam și sărea de pe un pervaz pe altul, la etajul 7. Și tot felul de lucruri din astea. Așa că am hotărât să îl ducem în grădina bunicilor, unde avea să se simtă ca în Paradis, în aer liber, alergând pe afară. Se mai întâmplă și din astea. După experiența cu Ciubaca, am ezitat destul de mult dacă ar fi bine să mai avem o pisică în casă.
Câine refuzam din start pentru că nu puteam să mă încumet la încă un copil de crescut, învățat să facă la ”toaletă”, șters murdăria după el, mers pe la doctori, scos afară dimineața la prânz și seara, indiferent de vreme și stare. Am zis că atunci când vom sta la curte vom adopta și un câine, unul care să poată sta liber pe afară cât poftește el. Dar mă intorc la pisică, pentru că Ioana a tot plâns după domnul Ciubaca iar eu am început să vorbesc cu ea despre responsabilitățile pe care ar trebui să le aibă și ea, dacă va avea pisica ei, ce ar trebui să facă, cum e viața cu o pisică etc. La început era destul de micuță să pot să stabilesc astfel de atribuții cu ea dar, anii au trecut și încet încet am început să ne înțelegem. Astfel, am povestit și ne-am uitat la filmulețe și am citit cărți despre cum e cu animalele de companie, îndeosebi cu pisicile, ce se întâmplă cu ele, unde, cum își fac nevoile și ce facem noi după aceea și de ce. Ce mănâncă, cât de des, etc. Tot felul de lucruri interesante, pe care nici eu nu le știam. Așa că, încet încet am acceptat (din nou – eu) ideea de a avea iarăși o pisică în casă și, de Crăciun, acum un an și jumătate mai exact, a venit și Boo în familia noastră. Un british shorthair, frumoasă, jucăușă, adorabilă, ce mai… Ioana a îndrăgit-o din prima. Cât a fost pui a dus-o numai în brațe prin casă. Bine, probabil că exagerez, dar așa mi se părea mie… I-a dat conștiincioasă de mâncare (în cantitatea agreată), îi schimba apa în fiecare zi și era în jobul ei să se joace cu ea. Nu am lăsat-o (și încă nu o las) să umble la litieră, asta pentru că nu e chiar cel mai simplu lucru de făcut, să o cureți, mai ales că se poate lăsa cu mizerie mult mai mare. Așa că, litiera a rămas (momentan) în grija adulților, să facă și ei ceva, nu?
Însă puiul nostru de pisică adorabil și jucăuș a crescut. S-a transformat într-o domnișoară pisică foarte pretențioasă, cu toane și cu ore de joacă din cele mai ciudate. Cu această ocazie Ioana a aflat mai multe despre anatomia pisicii, despre cum face ea pui și când și de ce, despre grijile pe care ți le poți face atunci când prietena ta necuvântătoare rămâne la spitalul de pisici pentru sterilizare și cum e să o vezi prima, după operație, când își revine și vrei să fii acolo, lângă ea, să nu fie singură când se trezește. Apoi să ai grijă să nu o rănești, să nu o superi și…să o iubești în continuare, la fel de mult. Ioana a învățat în acest an și jumătate că orice ființă pe pământul acesta (mai ales pisica ei) are dreptul să fie așa cum e ea, să se joace atunci când vrea ea, să mânânce atunci când vrea ea etc. Să o respecte, cu alte cuvinte. Să o accepte și să o respecte, chiar dacă nu e ”decât” o pisicuță drăgăstoasă și totuși independentă. Așadar, un pic de pregătire înainte, puțin exercițiu și apoi multă practică – de asta este nevoie pentru a crea o relație frumoasă și de responsabilizare între copil și animalul său de companie.
Cât despre câinele nostru Pax, aici este o poveste nu foarte lungă, în curs de desfășurare, pentru că un câine este atât de diferit de o pisică. Și asta aflăm zi de zi, de când a venit în familia noastră (adică de vreo 2 luni și un pic). Da, acum stăm la curte iar câinele are libertatea să se plimbe pe unde vrea, să alerge cât vrea el. Doar că un câine…are nevoie să fie hrănit, mângâiat, pieptănat și spălat, are nevoie de grijă, de cuvinte frumoase și mai ales să fie învățat, dresat. Nu mai zic că trebuie să strângi după el prin curte sau pe stradă…aici…nah…asta e… ți-o asumi, că îți place sau nu. Așadar, experimentăm și viața cu un câine și învățăm împreună cu cei mici cum să avem grijă de un astfel de animal, cum să ne purtăm cu el, cum să vorbim cu el.
Da, cred că un copil se responsabilizează mult mai repede și mai ușor atunci când are în grijă un animal (sau două, în cazul nostru). Juniorul vine și el rapid din urmă, doar că momentan învață că mâncarea și apa animalelor nu este teren de joacă, învață cât de tare trage de: urechi, cozi, blană etc și ce se întâmplă dacă le rănește în vreun fel. Copiii învață astfel altruismul, respectul pentru o ființă mai slabă, compasiunea chiar. Copilul învață să fie tolerant și îl responsabilizează. Grija față de un animal îi conferă copilului satisfacția unui lucru făcut cu puterile lui, astfel încât îi dezvoltă încrederea și stima de sine. Pe lângă toate acestea, aș mai adăuga că un copil care crește alături de un animal de companie este mai empatic, își dezvoltă mult mai ușor comunicarea verbală și non-verbală și de cele mai multe ori copilul găsește în animal un prieten căruia i se poate destăinui, necondiționat. În plus, specialiștii spun că sănătatea copiilor care au animale de companie este semnificativ mai bună. Studiile arată că în cazul copiilor cu animale în casă, infecţiile la nivelul tractului respirator sunt cu 31% mai mici, iar la nivelul urechii sunt cu 44% mai puţine faţă de cei care trăiesc într-o casă în care nu există un animal. Explicaţia este că expunerea copiilor, mai ales în primul an de viaţă, la animale, poate să stimuleze sistemul imunitar care funcţionează mult mai bine în lupta contra infecţiilor. De asemenea, este redus şi riscul apariţiei problemelor respiratorii.
Așadar, nu știu exact dacă v-am dat 10 motive (întemeiate) pentru a îi lua copilului vostru un animal de companie dar sper că v-am spus și punctul de vedere al unui fost-copil care nu a avut niciunul în casă și …dacă aveți și voi această temerere trebuie să știți că puteți să o depășiți 🙂
