HOMESCHOOLING
Un altfel de educatie – by Andreea Ursu
Notele – Problema nu e cum le dăm, ci de ce
de Alfie Kohn De ce suntem preocupați de a evalua cum se descurcă elevii? Chestionarea motivului, spre deosebire de metodă, ne poate face să regândim principiile de bază ale predării și învățării și să evaluăm ce fac elevii într-un mod mai potrivit cu obiectivele...
Mesaj pentru bunicii de astăzi și de mâine
Pentru că acum copiii sunt recunoscuți ca persoane reale cu sentimente reale, este așteptat mai mult efort din partea părinților și a bunicilor. Asta poate părea nedrept; până la urmă, ei au fost nevoiți să le arate respect bunicilor proprii, indiferent de cum erau tratați de aceștia. Dar câștigul celor în vârstă este substanțial. Bunicii din ziua de azi sunt liberi să aibă interacțiuni reale cu persoane reale, în loc de jocuri de rol formale și fără semnificație cu copii speriați. Atât bunicii, cât și nepoții au câștigat o libertate rafinată: de a iubi și de a cunoaște pe cineva real, precum și de a fi iubiți și cunoscuți în schimb.
Despre pierderea autorității celor în vârstă
O generație care nu crede că își poate face un viitor care să-i placă sau care nu are încredere și nu iubește niciun viitor pe care și-l poate imagina, nu are ce să dea mai departe și deci nimic de spus celor tineri. Poate părea un paradox că societatea noastră, care este poate mult mai obsedată de nevoia de a controla evenimentele, natura, oamenii, totul decât orice altă societate care a existat vreodată, simte mai mult decât oricare că lucrurile au scăpat de sub control. Dar nu este un paradox; ca un om care se îneacă, ne prindem agitați de orice fragment de siguranță pe care ni-l putem face sau la care putem ajunge. Preamărim schimbarea și progresul, credința că noul trebuie să fie întotdeauna mai bun decât vechiul. Credem că putem schimba și îmbunătăți totul. Și totuși nu credem cu adevărat că în sensul larg putem schimba lucrurile pentru a le face să iasă așa cum ne-ar plăcea.
Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre (II)
Școala a devenit un fel de monstru cultural care devorează libertatea copiilor și a familiilor. Ca societate, cedăm din ce în ce mai multe probleme ale copilăriei către sistemul școlar, în ciuda dovezilor evidente că nu le poate rezolva. E greu să-ți trimiți copiii la o școală convențională și să te porți în continuare ca un părinte plin de încredere, deoarece sistemul școlar este perfect proiectat pentru a cultiva neîncrederea.
Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre
Să presupunem că ești un părinte care acceptă ideea că copiii au nevoie de libertate pentru a fi fericiți și a crește sănătoși. Cum poți tu, în ciuda tuturor forțelor sociale care ți se împotrivesc, să devii un părinte mai încrezător și să le oferi copiilor tăi mai multă libertate? Iată șase sugestii. Primele trei au legătură cu restructurarea propriilor gânduri și obiceiuri, iar restul se leagă de furnizarea unui mediu sănătos pentru copiii tăi.
Cine păcălește pe cine? (III)
Astfel, să presupunem că copiatul ar putea fi măcar parțial redus prin monitorizare atentă și controlare a copiilor sau prin anunțarea repetată a pedepselor grele care-l așteaptă pe cel ce încalcă regulile. Ar merita acest rezultat costul creării unui climat de neîncredere, al subminării simțului de comunitate și poate al scăderii entuzismului pentru învățare? Rebecca Moore Howard, care predă literatura la Syracuse University, judecă astfel: ”În disperarea noastră de a lupta împotriva a ceea ce unii numesc ”epidemia” plagiatului, riscăm să devenim dușmanii în loc de mentorii elevilor; înlocuim relația profesor-student cu cea criminal-polițist… Și cel mai rău, riscăm să nu recunoaștem că pedagogia noastră are nevoie de reformă… [dacă] încurajează plagiatul pentru că descurajează învățatul”.
Cine păcălește pe cine?(II)
Pe scurt, o școală competitivă este pentru copiat ce e un mediu cald și umed pentru mucegai – cu excepția faptului că nu ne mulțumim să condamnăm mucegaiul pentru că a crescut. Mai mult, competiția este exemplul perfect de concentrare asupra performanței în locul învățării, așa că nu-i de mirare că ”copiatul face parte din moștenirea nesănătoasă care rezultă din a lega simțul propriei valori de performanța într-o competiție”, așa cum explică eminentul prsiholog Martin Covington.
Cine păcălește pe cine?(I)
Copiatul te poate ajuta să iei o notă bună și să-i impresionezi pe ceilalți (asta dacă nu ești prins), așa că e o strategie care poate fi atrăgătoare pentru elevii care au aceste scopuri. Dar n-ar avea rost să copiezi dacă ești interesat de învățarea în sine, pentru că asta nu te ajută să înțelegi o idee.[14] Atunci cum își creează elevii aceste scopuri? Ce-i face să arate interes față de ceea ce fac și nu grijă față de cât de bine o fac? Contează și dispozițiile individuale, fiind evident că elevii nu se poartă la fel, chiar și în același mediu. Dar acel mediu – valorile și politica unei clase, școli sau societăți – este decisiv în determinarea gradului de răspândire a copiatului.[15] El afectează comportamentul elevilor dintr-un anumit moment și le influențează valorile și atitudinile în timp. Fie că ne place sau nu, datele ne spun că copiatul trebuie înțeles drept simptom al unor probleme cu prioritățile școlii și practicile educatorilor. A pierde din vedere acest fapt prin condamnarea copiilor care copiază și ignorarea contextului înseamnă a cădea în capcana de care ne avertizează Lee Ross.
10 jocuri distractive pentru o vacanță minunată
Soarele și luna
Desenați pe nisip un cerc cu diametru de circa cinci pași (ai unei persoane de înalțime medie). Unul dintre jucători este soarele, ceilalți sunt luni. Soarele trebuie să prindă lunile. Lunile stau în interiorul crecului, iar soarele trebuie să stea înafara lui. Soarele aleargă în jurul cercului, încercând să atingă lunile. El se poate apleca în interiorul cercului, atâta timp cât își păstrează picioarele înafara lui. Poate să-și pună o mână jos pentru a putea ajunge mai departe înăuntru. Când este prins, jucătorul care era lună devine soare. Dacă cercul este un pic cam mare, luna prinsă poate deveni un al doilea soare.
10 motive să te lași de școală
”Cum se face că mersul la școală poate de multe ori să-ți calce în picioare valoarea intrinsecă, în special dacă ești fată? Visele și aspirațiile noastre sunt alungate de-a dreptul din noi. Cred că școala scoate elevi care nu sunt în legătură cu visele, valorile sau spiritul lor. Nu învață să gândească pentru ei înșiși, sunt conduși de televizor și de școală. Ni se spune când putem să mergem la baie (am făcut pipi pe mine în clasa întâi din cauza asta!), când putem vorbi cu prietenii, când putem mânca (ca și cum n-am știi când ne e foame), ce versiune a istoriei să citim, dacă suntem ”deștepți” sau ”proști”. În mare, asta îi face pe oameni să se simtă furioși din cauza lipsei de control asupra propriei vieți și nu mai au încredere în ei înșiși.”
Conform Education Newsletter, 80% dintre noi au stimă de sine ridicată în clasa întâi; prin clasa a douăsprezecea numai 5% se mai simt bine în pielea lor. Așa cum se comenta în Luno Newsletter, aceste date statistice ridică ”posibilitatea că școala este cea mai mare problemă de sănătate mentală pe care am avut-o vreodată”.
Cum împiedică școala învățarea
În sfârșit, școlile ne joacă o festă urâtă tuturor. Fac ”învățarea” atât de neplăcută și înfricoșătoare încât sperie mulți oameni și-i îndepărtează de plăceri nenumărate: lectura seara în bibliotecă, plimbarea printre plantele comestibile la grădina botanică, chiar și lucrul la probleme de trigonometrie pentru frumusețea pură și provocarea din ele. Din fericire (și ironie), multe lucruri din care învățăm nu sunt numite ”experiențe de învățare” de către școli, așa că nu atașăm stigmatul școlăresc tuturor lucrurilor. Dar numind școala ”învățare”, școlile fac învățarea să sune ca un mod extraordinar de plictisitor de a pierde o după-masă frumoasă. Iar asta e o lovitură sub centură.
O scurtă istorie a educației (II)
Școlile sunt azi mult mai puțin dure decât erau, dar anumite premise despre natura învățării rămân neschimbate: învățarea e o muncă grea, este ceva ce copiii trebuie forțați să facă, nu ceva ce se va întâmpla natural prin activitățile alese de ei. Lecțiile specifice pe care trebuie să le învețe sunt alese de educatori profesionali, nu de copii, astfel încât educația este astăzi, cum a fost mereu, o chestiune de inculcare (deși educatorii tind să evite termenul acesta și folosesc termeni falși precum ”descoperire”).
Educatorii isteți din ziua de azi folosesc ”jocul” ca o metodă de a-i face pe copiii să le placă unele lecții, iar acestora li se permite ceva joacă liberă în timpul pauzei (deși până și aceasta e redusă în ultima vreme), dar joaca este evident înțeleasă ca fiind inadecvată ca fundație pentru educația lor. Copiii a căror pornire către joacă este atât de puternică încât nu pot sta liniștiți la lecție nu mai sunt bătuți, ci medicați.
O scurtă istorie a educației (I)
Dacă vrem să înțelegem de ce sunt școlile standard așa cum sunt, trebuie să abandonăm ideea că ele sunt produsul necesității logice sau ale descoperirii științifice. Ele sunt, în schimb, produsele istoriei. Școlarizarea, așa cum există astăzi, are sens numai dacă o privim dintr-o perspectivă istorică.
Când mai puțin înseamnă mai mult: pledoarie pentru a se preda mai puțină matematică în școli
Gândește-te. În prezent, de fiecare dată când auzim că elevii nu învață mare parte din ce li se predă la școală, stabilimentul educațional țipă că ar trebui prin urmare să le predăm și mai mult! Dacă două sute de ore de instrucție la materia X nu dau rezultate, păi atunci să încercăm patru sute de ore. Dacă nu învață ce li se predă în clasa întâi, atunci haideți să începem de la grădiniță. Și dacă nu învață la grădiniță, asta nu poate decât să-nsemne că trebuie să începem de la creșă! Dar Benezet avea o părere opusă. Dacă copiii nu învață prea multă matematică în primele clase, în ciuda efortului și timpului considerabile dedicate acestei materii, atunci de ce să irosim efortul și timpul cu ea?
Articolul 100 sau un alt fel de aniversare
Recitind primele articole, mă uimește cât m-am schimbat. Și nu mă refer doar la felul stângaci în care scriam, ci la perspectiva asupra educației. Am început să scriu din frustrarea față de sistemul școlar și din dorința de-a schimba ceva, dar am descoperit lumea educației libere . De atunci nu mai cred în școală, ci în dorința înnăscută a copiilor de a învăța. Nu mai cred în motivație externă, ci în curiozitatea cu care ne-a înzestrat natura. Nu mai cred în programă, ci în drumul pe care și-l alege fiecare copil. Nu mai cred în materii, ci în pasiuni și interese. Nu mai cred în orar, ci în ritmul vieții.
Neșcolirea nedefinită
Când învățarea se produce ca rezultat al dorințelor copilului, este absorbită ușor, cu entuziasm și deschidere. Copilul muncește mai mult pentru că face ce crede el că este important, nu ceea ce i-a spus altcineva că e important. Noile cunoștințe pornesc cu un context pentru că se potrivesc lucrurilor de care lui îi pasă deja. Învățarea venită din dorință reală este cu atât mai eficientă decât absorbția pasivă, încât cei care nu-și școlesc copiii pot permite mult mai multă explorare, leneveală și joacă decât cei care impun o programă. Literatura legată de neșcolire abundă în povești despre copii care nu au acordat nicio atenție matematicii sau cititului în primii zece ani și apoi au recuperat în doar câteva săptămâni.
Educația lipsită de bucurie
Faptul că atât de puțini copii par să se bucure de ce fac într-o dimineață oarecare din timpul săptămânii și că starea emoțională obișnuită din clase pare să alterneze între anxietate și plictiseală nici măcar nu ne alarmează. Mai rău chiar: fericirea în școli este ceva pentru care educatorii se simt obligați să se scuze când se-ntâmplă să apară. Până la urmă, n-ar vrea să fie acuzați de a oferi o educație ”a plăcerii”.
Cum învață copiii bunele maniere?
Am o mărturisire de făcut: cred că devin alergică la metodele clasice de creștere a copiilor. Nu glumesc. Am simptome serioase. De fiecare dată când aud un adult întrebând un copil ”Ce spui?” când îl salută cineva sau i se dăruiește ceva, îmi crește tensiunea. Când aud părinți sau bunici pretinzându-le copiilor să zică ”Sărumâna” și ”dumneavoastră”, parcă-mi stă pe limbă un comentariu acid.
Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești (II)
Prima noastră răspundere față de copiii noștri nu este cea de a le spune în fiecare clipă și-n fiecare zi cum să se poarte. De fapt, responsabilitatea noastră de bază este cea de a le furniza un mediu sănătos în care să se dezvolte – un mediu care le permite instinctelor de dezvoltare să opereze așa cum ar trebui. Tu determini unde locuiți și ce opțiuni au copiii tăi în legătură cu școlarizarea și ai un rol important în starea generală a familiei. Acestea sunt sarcinile la care ar trebui să te gândești dacă vrei să-ți ajuți copiii să se dezvolte în cel mai sănătos mod cu putință.
Unul dintre cele mai bune moduri în care îți poți ajuta copiii este să lucrezi alături de comunitate pentru a crea spații exterioare destul de sigure pentru joacă în cartierul vostru, astfel încât copiii să poată scăpa de voi și să învețe să se înțeleagă cu alți copii fără instrucțiunile adulților, să se dozeze cu cantitățile optime de pericol fără ca tu să privești și să te îngrijorezi și să găsească oameni care le lărgesc orizontul dincolo de ce puteți face tu și ceilalți membri ai familiei.
Sarcina ta nu e de a-ți proteja copiii de lume. Sarcina ta este de a le furniza mijloace prin care să învețe, în propriul stil, despre lume și să se pregătească pentru ea. Și, atât cât poți, să ajuți la îmbunătățirea lumii – să fie mai bună pentru copiii tăi, pentru copiii lor, pentru copiii tuturor.
Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești
Cu toții vrem de-a lungul vieții noastre să ne menținem autonomia și ne opunem controlului celorlalți. Când cerem sfaturi încă deținem controlul. De fapt, cererea unui sfat face parte din mijloacele de auto-control rațional. Dar când alții ne dau sfaturi pe care nu le-am cerut, ni se pare că vor să ne controleze; și dacă credem că trebuie să le urmăm – poate pentru că ne e teamă să nu-l rănim pe sfătuitor sau pentru că nu vrem să ne certăm cu el – atunci chiar suntem controlați. Copiii noștri sunt la fel în această privință.
Sfaturile nesolicitate: eu le urăsc, tu le urăști și la fel copiii tăi
De ce reacționăm așa la sfaturile nesolicitate? De ce nu le acceptăm ca ceea ce sunt de fapt – grija și dorința de a ne ajuta ale celuilalt? Cei care au mai scris despre această chestiune au sugerat câteva răspunsuri rezonabile. Ei spun că sfaturile, justificat sau nu, ni se par a fi o afirmare a dominației, o critică, o lipsă de încredere, o ignorare a propriilor noastre scopuri și priorități. Sunt de acord cu toate astea, dar aș vrea să adaug că răspunsul principal din spatele lor are de-a face cu dorința noastră de a ne proteja libertatea.
Socializarea în cadrul homeschooling-ului
Dar cum vor socializa? Socializarea se produce în orice cultură. Tinerii învață cum să se comporte în cadrul acelei culturi. Întrebarea de fapt este: cum invata să socializeze? Prin introducerea lor într-un mediu închis și institutional cu o sub-cultură de “cunoaștere instituțională”? Sau în același cadru în care ne așteaptăm să funcționeze ca adulți?
O conversație cu John Holt (II)
Cred că copiii sunt atrași de lumea adulților. E frumos să ai cărți pentru copii, dar prea multe dintre ele au mult prea multe imagini. Când văd cărți, așa cum se întâmplă în familiile în care adulții citesc, cu pagini și pagini de litere, devine destul de clar pentru copii că, dacă vrei să afli ce se întâmplă în acele cărți, va trebui să citești astfel de pagini. Nu cred că există vreo modalitate de a face cititul interesant pentru copii într-o familie în care adulților nu li se pare interesant.
O conversație cu John Holt (I)
Vreau să fie clar că eu nu văd homeschooling-ul ca un răspuns la problemele școlilor. Consider căminul ca fiind baza adecvată pentru explorarea lumii pe care o numim învățare sau educație. Căminul ar fi cea mai bună bază indiferent cât de bune ar fi școlile. Relația normală a școlilor cu căminul este cea a bibliotecilor sau a patinoarului cu căminul. Sunt o resursă suplimentară.
Dar școala este o instituție artificială, pe când căminul este una naturală. Există o mulțime de societăți fără școli, dar niciuna fără cămine. Căminul este centrul cercului din care pornim în toate direcțiile, deci nu e de conceput ca îmbunătățirea școlilor să mă facă să mă răzgândesc în privința asta.
Riscurile recompenselor
Deși poate fi util pentru copii să audă vorbindu-se despre propriile succese și foarte dezirabil să primească sprijin și încurajare de la adulți, cele mai multe laude se reduc la recompense verbale. În loc să îi ajute pe copii să-și dezvolte propriile criterii pentru o învățare reușită și un comportament dezirabil, lauda poate crea o dependență crescândă față de aprobarea celorlalți. În loc să ofere sprijin necondiționat, lauda face ca răspunsul pozitiv să depindă de a face ce spune adultul. În loc să crească interesul pentru sarcină, învățarea este devalorizată până când ajunge să fie considerată un mijloc de a obține aprobarea adultului (Kohn, 1993).
Șapte păcate ale sistemului nostru de educație forțată (continuare)
Această listă a ”păcatelor” nu este nouă. Mulți profesori cu care am vorbit sunt conștienți de aceste efecte nocive ale educației forțate și mulți muncesc din greu pentru a le contracara. Unii încearcă să creeze o atmosferă de libertate și joc, în limitele sistemului; mulți fac tot ce pot pentru a îndepărta rușinea legată de eșec și pentru a reduce enxietatea; cei mai mulți încearcă să permită și să încurajeze cooperarea și empatia între elevi, în ciuda obstacolelor; mulți fac ce pot pentru a permite și încuraja gândirea critică. Dar sistemul lucrează împotriva lor.
Șapte păcate ale sistemului nostru de educație forțată
Întrebarea care merită dezbătută este aceasta: Este educația forțată – și încarcerarea implicită a copiilor – un lucru bun sau un lucru rău? Cei mai mulți oameni par să creadă că este, una peste alta, un lucru bun. Eu cred că este, una peste alta, un lucru rău. Detaliez aici unele dintre motivele mele, într-o listă pe care o numesc ”cele șapte păcate” ale sistemului nostru de educație forțată:
Copiii se educă singuri: trecere în revistă a unora dintre dovezi
Nu trebuie să ne facem griji cu privire la programe, planuri de lecție, motivarea copiilor ca să învețe, testarea lor și restul lucrurilor care cad în rubrica pedagogiei. Să folosim acea energie, în schimb, pentru a crea medii decente în care copiii să se poată juca. Educația copiilor este responsabilitatea copiilor, nu a noastră. Numai ei o pot face. Sunt făcuți pentru asta. Sarcina noastră legată de educație este doar să stăm deoparte și să o lăsăm să se întâmple. Cu cât încercăm mai mult s-o controlăm, cu atât o împiedicăm.
Cinci motive să NU mai spunem ”Bravo!” (II)
Nu e vorba de a memora un nou scenariu, ci de a avea în minte scopurile pe termen lung pentru copiii noștri și de a fi atenți la efectele vorbelor noastre. Vestea proastă este că folosirea întăririi pozitive nu este chiar atât de pozitivă. Vestea bună este că nu avem nevoie să evaluăm pentru a încuraja.
Cinci motive să NU mai spunem ”Bravo!” (I)
Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns că lauda poate submina independența, plăcerea și interesul, ea poate de asemenea interveni în calitatea acțiunilor copiilor.
De ce să alegi unschooling-ul? de Rue Kream
Principalele motive pentru care am ales unschooling-ul nu au de-a face cu factorul academic, dar desigur că există motive pentru care am ales să nu le predăm copiilor noștri. Credem că oamenii (copiii) caută cunoașterea în același mod în care caută distracția sau hrana și credem că adulții pot interveni mult în această dorință de a învăța. nu credem că repetiția este necesară sau că există o listă de lucruri pe care fiecare persoană trebuie să le știe. Credem că a transforma relația dintre părinte și copil într-una dintre un profesor și un elev este nociv. Vrem ca copii noștri să-și asume propria învățare și să învețe din propriile motive, nu pentru a-l mulțumi pe profesor.
Școala ne prostește
Este absurd și anti-viață să faci parte dintr-un sistem care te obligă să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă cu tine și de aceeași clasă socială. Acest sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia varietății; într-adevăr, te izolează de propriul trecut și viitor, închizându-te într-un prezent continuu așa cum face televiziunea.
Gever Tulley reimaginează educația
Gever Tulley este un inginer programator care și-a pus în practică interesul pentru educația informală contribuind la fondarea unei tabere de vară numită Tinkering School. Acolo, copiii construiesc diverse lucruri, folosind unelte reale, chiar și electrice.
Andreea Ursu
Mă numesc (Andreea Constantin) Ursu și am aproape 30 de ani. Ultimi trei i-am petrecut alături de fiul meu iubindu-l, ajutându-l, alăptându-l (primii 2), îngrijindu-l, hrănindu-l și fiindu-i alături mai tot timpul, până și în somn.
Scriu pe acest blog din august 2009, când, dezamăgită de experiența de profesor de limba și literatura română la o școală generală, am început (la insistențele celui ce avea să-mi fie soț) să-mi pun în cuvinte frustrările, dar și ideile despre educație și cum ar trebui s-arate ea.
Defularea a cedat repede locul promovării unor alternative la sistemul de școlarizare convențional, căci la ce bun să te tot plângi de ce e în neregulă, dacă nu propui și soluții?!
Am dat de școlile libere și de educația acasă pe un forum de attachment parenting și de-atunci am înțeles că nu trebuie să renunța la pasiunea mea pentru educație doar pentru că nu mi-am găsit locul în învățământ. Datorită celor citite acolo și cărților lui John Holt, am descoperit uimită și fascinată lumea ”educației de casă”, cum bine o numește Sorina Oprean, o mamă care a ales educația acasă de la început pentru cei doi copii ai ei.
Nu am fost, cum poate vă vine în minte, un elev frustrat sau corijent. Dimpotrivă, am fost eleva silitoare și ascultătoare, care lua totul în serios și-și bătea capul să le facă pe toate și nu oricum, ci BINE. Am avut mereu medii mari și am luat măcar premiul 2. Am luat școala în serios pentru că a fost singurul lucru constant din viața mea și nu aveam oricum altceva mai bun de făcut. Deși am schimbat vreo cinci școli până în clasa a opta, din cauza divorțului părinților mei, am reușit mereu să fiu printre primii trei din clasă.
Am intrat la Facultatea de Litere din București a douăzecea și am absolvit în primii zece. Apoi am ales un master de Didactici ale disciplinelor filologice, care speram eu că mă va ajuta în profesia aleasă. A fost, într-adevăr, un master folositor și interesant, însă lunile petrecute la catedră mi-au dovedit că locul meu nu e în învățământ.
E drept, poate că am ajuns în fața elevilor cu iluziile vârstei și reminiscențe din uimirea copilului în fața adulților atotputernici. Îmi închipuiam că voi avea libertatea de a inova, de a schimba și de a potrivi felul în care predau cu nevoile copiilor, doar urma să fiu profesor. Dar n-a fost așa. Am constatat cu frustrare că eram, în fond, la fel de lipsită de libertate ca și elevii mei.
Sunt o fire perfecționistă (știu, nu e musai o calitate, ba din contră) și niciodată n-am agreat jumătățile de măsură. Așa că am terminat cu greu anul școlar, de dragul elevilor care fuseseră deja supuși prea multor schimbări. Dar gustul amar din acele luni nu-l voi uita niciodată și va fi mereu pentru mine un imbold să-i ofer copilului meu altceva.
Am trecut de la învățământ la copywriting online și, după un an, la statutul de mamă, cel în care mă regăsesc cel mai mult.
”We have no reason to be discouraged about the future of education. We just must realize that real reform is not going to occur within the established school system. It will continue to occur outside of that system. The gradual change that will occur is that more and more people will opt out of conventional schooling. To permit that to happen, we need to be sure that people have the legal right to opt out. On a political level, that should be the highest priority for those of us who look for a world in which children can develop freely and happily, with the full experience of democracy and the rights and responsibilities that democracy entails.” (Why Schools Are What They Are)
Dacă ai întrebări, nelămuriri sau ai nevoie să cunoști alți părinți interesați de educația acasă, îmi poți scrie pe adresa: ursuandreea85[at]gmail[punct]com sau pe pagina de facebook Un alt fel de educație.
