de Alfie Kohn
Forța dinamicilor familiale
Pe lângă posibilitatea ca simptomele atașate hiperactivității să rezulte din mediile școlare inadecvate și din eșecul academic, un număr de studii au aflat că tiparele familiale denaturate acompaniază de multe ori hiperactivitatea. Așa cum au sintetizat cercetările Weiss și Hechtman, ”Familiile hiperactivilor tind să aibă mai multe dificultăți, mai ales în zonele sănătății mentale a membrilor, a relațiilor conjugale și, mai ales, a climatului emoțional al căminului… și tind să folosească abordări mai punitive și mai autoritare în creșterea copiilor decât alte familii”.
Anumite stiluri de disciplină și de interacțiune pot fi, desigur, consecința frustrării părintelui în legătură cu un copil care este deja hiperactiv din alte motive. Aceasta este părerea lui Rusell Barkley, fost conducător al secției de psihologie clinică infantilă a Asociației Americane de Psihologie. Propria sa cercetare arată că utilizarea de către părinți a ordinelor și a pedepselor scade dramatic atunci când copiii hiperactivi sunt medicați. ”Majoritatea problemelor o reprezintă efectele comportamentului copilului asupra părinților și nu invers”, susține acesta.
Dar acesta s-ar putea să fie un pas prea mare. ”Știind că purtarea se schimbă când copilul ia Ritalin nu-ți spune cum a început comportamentul”, spune Susan Campbell, care adaugă că nimeni nu știe de ce unii copii sunt mai agitați sau mai impulsivi decât alții.
L. Alan Sroufe, profesor de psihologia copilului la Universitatea din Minnesota, crede că dinamicile părinte-copil timpurii ar putea juca un rol-cheie. În cadrul unui studiu împreună cu Deborah Jacobvitz, Sroufe a urmărit copii de la naștere până la vârsta de opt ani și a descoperit faptul că e mai probabil ca cei care au fost până la urmă diagnosticați ca hiperactivi să fi avut, în primii ani, îngrijitori care erau clasificați drept ”intruzivi”. Mai curând decât să răspundă nevoilor copilului, un astfel de îngrijitor ar putea, de exemplu, să introducă cu forța biberonul în gura acestuia, chiar dacă el încearcă să se ferească.
Sroufe deduce că cei mai mulți dintre noi am învățat destul de devreme, cu ajutorul părinților, să ne controlăm atunci când împrejurările o cer. Totuși, unii părinți își pot supra-stimula copiii exact când aceștia sunt deja în afara controlului. Acești copii pot foarte bine să ajungă să se încadreze în tiparul ADHD. Nu există date care să confirme această concluzie, admite Sroufe, dar puțini au încercat să găsească. Niciun alt cercetător nu a mai încercat să prezică hiperactivitatea din observațiile asupra îngrijirii timpurii și nimeni nu i-a ajutat pe părinții care-și supra-stimulează copiii să-și modifice comportamentul pentru a vedea dacă aceștia vor avea mai puține probleme mai târziu.
În timp ce investigau interacțiunile părinte-copil, Sroufe și Jacobvitz s-au întors la primii ani pentru a găsi diferențele dintre copiii hiperactivi și ceilalți, în cazul în care acestea ar fi contat mai mult. Nu au găsit practic nimic. Hiperactivitatea nu pare să fie legată de complicațiile de la naștere sau de nașterea prematură, de reflexele nou-născuților, de măsura în care puteau fi distrași sau de zeci de alte măsurători. Într-adevăr, Michael Rutter a raportat în American Journal of Psychiatry că ”nu există nicio indicație a vreunei trăsături biochimice care să fie specifică sindromului hiperkinetic”.
Teoretic, comportamentul unui anumit subset minuscul dintre acei copii numiți hiperactivi ar putea fi legat de neurotransmițători, mesagerii chimici ai creierului, de gene sau de leziuni neurologice. Totuși, până în prezent, nu s-a găsit nicio dovadă general acceptată a unei cauze organice sau biologice a hiperactivității.
Și aceasta nu pentru că nu au fost încercări. Jurnalele medicale sunt pline de rămășițele unor teorii eronate care pretindeau că explică neastâmpărul copiilor ca simptom al unei boli. De exemplu, pentru o perioadă destul de lungă, medicamentele stimulente erau considerate a avea „un efect paradoxal” asupra copiilor hiperactivi; se spunea că însăși ideea că hiperactivii – și numai ei – erau calmați de acest fel de medicamente dovedea faptul că problemele lor erau biochimice. Dar în 1978 psihiatrul Judith Rapoport și colegii săi au publicat un studiu care arăta că stimulentele aveau exact aceleași efecte asupra activității motorii și a atenției copiilor normali. Studii ulterioare au arătat că apar efecte similare la adulți normali și la copii cu probleme total diferite.
Majoritatea copleșitoare a studiilor a arătat că cei mai mulți copii hiperactivi nu au leziuni cerebrale perceptibile sau anormalități neurologice; EEG-urile lor nu sunt distinctive. Pentru o vreme clinicienii au crezut că sistemele nervoase ale hiperactivilor erau supraexcitate. Apoi au crezut că sunt subexcitate. Totuși, niciuna dintre aceste teorii nu a fost dovedită. Ceea ce este remarcabil aici nu este seria de eșecuri în a găsi o cauză biologică, ci tenacitatea cu care această direcție de investigație continuă să fie urmărită. Pentru fiecare studiu care investighează familiile copiilor hiperactivi, sute caută anormalități neurologice. Acest tip de cercetare este finanțată – nu numai în cazul hiperactivității, ci în sănătatea mentală în general – posibil pentru că așa au fost instruiți cercetătorii (și finanțatorii). Psihologul umanist Abraham Maslow a făcut odată observația că dacă oamenilor li se dau numai ciocane, vor trata orice întâlnesc de parcă ar fi cuie.
”Oamenii care nu au o toleranță crescută la ambiguitate nu se vor uita la factorii familiali”, spune Susan Campbell. ”În sfera biologică pari a fi cu picioarele pe pământ.” În orice caz, cei mai mulți medici cred în continuare că hiperactivitatea se bazează pe biologic, iar când cercetătorii sunt întrebați dacă există dovezi care să confirme această presupunere, răspunsul tipic este ”Nu încă”.
Copyright 1989 by Alfie Kohn. Reprinted from The Atlantic Monthly and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
Citește în continuare despre mitul ADHD:
Partea 4: Efectele terapiei medicamentoase
Partea 5: Hiperactivitatea în perspectivă
Și dacă ai ratat cumva ce s-a scris înainte:
Partea 1: Este ADHD-ul o boală adevărată?
Partea 2: Problema ar putea fi clasa
