de Alfie Kohn
Problema ar putea fi clasa
În lumina acestor considerente, dezacordurile privind posibilitatea ca un anumit copil să fie ”hiperactiv” par să însemne ceva mai mult decât nesiguranță cu privire la aplicarea unui diagnostic prestabilit. Luați în considerare argumentul destul de clar al lui Kenneth D. Gadow, profesor de educație specială la State University of New York din Stony Brook: ”Ceea ce este diagnosticat de un medic ca hiperactivitate poate fi considerat tulburare emoțională sau ’sindromul copilului răsfățat’ de către un alt medic.”
Când percepțiile asupra unui copil sunt comparate în medii diferite, e chiar mai improbabil să cădem de acord cu privire la statutul lui. Un număr de studii a arătat deja ”niveluri relativ scăzute de acord între părinți, profesori și clinicieni cu privire la care dintre copii ar trebui considerați hiperkinetici”, scrie psihiatrul Michael Rutter.
De ce părintele își evaluează altfel copilul acasă decât o face profesorul la școală? Se pare că simpla subiectivitate nu este răspunsul. Copiii se comportă diferit în locuri diferite. Prin urmare, ideea unei afecțiuni unitare pare din ce în ce mai nepotrivită.
Cei din domeniu acceptă ca informație comună faptul că simptomele hiperactivității deseori dispar când copilul se uită la televizor, se joacă liber sau face altceva plăcut. În mod similar, modul în care este organizat mediul unui copil și felul în care sunt prezentate sarcinile pot face diferența între comportamentul normal și cel numit hiperactiv, o concluzie ce a fost întărită de multe ori. Aceasta se aplică mai ales simptomelor legate de atenție.
Încă de la începutul anilor 70, de exemplu, cercetătorii ştiu că acei copii diagnosticaţi ca hiperactivi se descurcă mai bine la sarcinile la care pot lucra în propriul ritm, spre deosebire de cele controlate de altcineva. Mulţi dintre ei par, de asemenea, fără probleme când primesc atenţie individuală de la profesor sau când cel ce face experimentul rămâne în cameră cu ei. Iar abilitatea lor de a se concentra creşte imediat când apare o recompensă (deşi efectul nu persistă întotdeauna dacă recompensa este retrasă). Aceasta sugerează că problema ține mai mult de voința de a se supune – mai ales sarcinilor pe care le consideră plictisitoare – decât de un deficit intern.
”Gradul în care hiperactivii sunt percepuți ca fiind devianți depinde de cerințele mediului în care aceștia funcționează”, scriau în Science cercetătorii canadieni Gabrielle Weiss și Lily Hechtman în 1979. Am putea chiar să modificăm asta în ”Gradul în care hiperactivii sunt percepuți ca fiind devianți depinde…”. Dar în loc să chestioneze în mod serios validitatea diagnosticului, specialiștii au răspuns construind o subcategorie a afecțiunii numită ”hiperactivitatea situațională”. Keith Conners a scris: ”Când datele furnizate de părinți și de profesori se contrazic… ar putea exista o adevărată hiperactivitate ‘situațională’, un tipar de comportament care apare, să zicem, numai în școală și nu în mediul de acasă.”
Desigur, o astfel de abordare nu poate fi răsturnată, așa cum n-ar fi imprecis din punct de vedere tehnic să spui că un copil care plânge când prietenul lui se mută suferă de un sindrom numit ”depresie situațională”. Întrebarea este la ce folosește o asemenea etichetare și la încurajarea sau descurajarea cărei investigații servește?
Unii dintre noi își amintesc mai bine lucrurile dacă le văd decât dacă le aud, unii învață mai bine dacă ideile abstracte sunt reprezentate spațial. În mod asemănător, unii copii învață mai bine și țopăie mai puțin dacă primesc atenție individuală și pot să-și formuleze propriile sarcini. În 1978, psihologii Charles E. Cunningham și Russell A. Barkley au oferit sugestia eretică conform căreia “comportamentul hiperactiv ar putea fi mai curând rezultatul decât cauza dificultăților academice ale copilului”. Această posibilitate ridică întrebarea de ce eșuează acești copii – dacă nu cumva există o legătură cu felul în care li se predă.
Un mic studiu descris în 1976 a comparat un grup de hiperactivi dintr-o clasă tradițională cu un alt grup dintr-o clasă în care instrucția era individualizată, copiii erau relativ liberi să se miște prin sală, iar profesorul planifica lecțiile în colaborare cu ei. După un an, observațiile profesorului nu arătau nicio schimbare pentru primul grup, dar scorurile la hiperactivitate scăzuseră dramatic în clasa deschisă. Un al doilea studiu, care a comparat copiii hiperactivi cu un grup de control, a conchis că diferențele dintre ei – judecate de cercetători și nu de profesori – erau semnificative în clasa formală, dar dispăreau cu totul în cea deschisă. Deși aceste studii nu sunt concluzive, nimeni nu a investigat chestiunea mai departe.
Dacă un profesor are puțini copii hiperactivi în clasă, aceasta poate fi pentru că proiectează sarcini adecvate pentru elevii care altfel s-ar foi sau pentru că este mai puțin rigid în cerințe decât alți profesori sau mai tolerant față de ceea ce alți educatori numesc ”comportament pe lângă sarcină”. (Utilizarea acestei formule poate spune la fel de multe despre profesor precum spune despre elev.) ”Hiperactivitatea”, spune un cercetător, ”vine în mod obișnuit din atenția profesională… când copilul nu se poate conforma regulilor din clasă”. Aceasta invită întrebarea despre cât de rezonabile sunt acele reguli.
Dar psihiatri care proiectează cercetarea, formulează categoriile de diagnostic și prescriu medicamentele explorează rareori felul în care sunt învățați copiii și, chiar și când o fac, chestiunea tinde să fie tratată ca secundară. În 1986 Journal of Children in Contemporary Society și Psychiatric Annals au consacrat numere speciale hiperactivității, dar niciuna nu a acordat măcar un paragraf unor chestiuni precum organizarea clasei și atitudinea profesorului.
Copyright 1989 by Alfie Kohn. Reprinted from The Atlantic Monthly and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
Află mai multe despre controversa ADHD, citind mai departe:
Partea a treia: Forța dinamicilor familiale
Partea a patra: Efectele terapiei medicamentoase
Partea a cincea: Hiperactivitatea în perspectivă
Ai ratat cumva partea întâi: Este ADHD-ul o boală adevărată?
