de Diana Sandberg

Cum a fost la școală pentru tine?
În general primesc unul dintre următoarele răspunsuri la această întrebare: ori o amintire generală de plictiseală intensă și frustrare, ori o descriere entuziastă a unuia sau a doi profesori cu adevărat buni care au oferit inspirație, au luminat și deschis mințile. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii și părinți a început să realizeze că pentru a intra în contact cu asemenea personalități care te inspiră și te luminează nu e nevoie să se expuna la tot restul de neajunsuri; că școala, pe scurt, nu este necesară.

Eu și soțul meu avem două fete, în vârstă de 10 și 7 ani, care nu au fost niciodată la școală. Acest lucru atrage, firește, ceva curiozitate și comentarii, unele pozitive, altele nu. Auzim foarte des o grămadă de asemenea remarci:

E legal?
Da, bineînțeles. În British Columbia, copiii care sunt educați acasă trebuie doar să fie înregistrați ca atare. Este o procedură foarte simplă.

Ești profesoară?

Ei bine, practic da, dar nu, niciunul dintre noi nu este atestat ca profesor. Totuși, o mare parte dintre părinții care aleg să își educe copiii acasă sunt profesori sau foști profesori. Mulți consideră că mediul școlar este atât de diferit încât privesc calificările lor ca profesori mai degrabă ca un impediment decât ca un avantaj. Când nu au de-a face cu 25-30 de elevi, abilitățile pentru care au fost pregătiți privind dificila muncă de păstrare a echilibrului pe care trebuie să îl creezi, de a-i ajuta pe cei care învață mai greu și, în acelasi timp, de a-i stimula pe cei care vor să învețe mai repede, concomitent cu a-i atrage pe cei refractari și pe cei ostili, pur și simplu nu le sunt necesare.
Este foarte interesant că numeroase studii academice arată că nu există nicio corelație între pregătirea părinților care își educă  acasă copiii și rezultatele evaluărilor acestora.

Apropo, este un moment bun să vorbim puțin despre profesori. Părinții care își educă  acasă copii nu sunt în niciun fel de contradicție cu profesorii. Proprii mei părinți sunt profesori; am asistat deseori la munca pe care o fac profesorii, pe timpul și pe banii lor. Sentimentul meu este că majoritatea profesorilor sunt oameni dedicați, cărora le pasă și care au de făcut o muncă foarte dificilă. Nu cunosc niciun părinte care își educă acasă copiii și care să nu fie de acord cu această idee. Rezervele noastre privesc sistemul școlarizării în sine, nu persoanele care fac cât pot de bine ceea ce se poate face în acest sistem.

Nu ți-e teamă că vor rămâne în urmă? Cum îți dai seama ce/cât învață?
Această întrebare mă întristează întotdeauna. Spune multe despre distanța care există între oamenii din aceeași familie. Medicul meu știe mai multe despre boli decât mine, dar nu trebuie să-mi duc copiii la el zilnic doar ca să-mi spună dacă sunt bolnavi sau nu.
Sunt împreuna cu copiii mei în fiecare zi. Îi văd ce fac, știu când sunt preocupați de o idee sau se luptă cu o tehnică nouă, sunt disponibilă să îi ajut dacă o doresc.

“Rămânerea în urma” pleacă de la presupunerea că învățarea trebuie să fie îndeplinită într-o Anumită Succesiune. Școlile urmează un curriculum anume din același motiv pentru care hainele sunt facute în fabrici după o procedură prestabilită: este singura modalitate eficientă de a duce la bun sfârșit producerea unui volum mare.
Un costum de pe raft poate să îți vină acceptabil, dar în cazul în care corpul tău nu are măsurile standard în vreo privință, poate fi imposibil să găsești ceva care să ți se potrivească. Un costum făcut pentru tine, conform măsurilor tale individuale, o să îți vină cel mai bine dintre toate.

Același principiu se aplică și în privința învățării. Copiilor le place să învețe. Dacă au libertate, susținere și acces la informații, ei vor învăța atât cât pot să ducă mințile lor, îndată ce percep nevoia de a ști. Dar poate că nu o vor face exact în ordinea pe care o așteptați.
Cu alte cuvinte, copiii care învață acasă au rezultate foarte bune la evaluările standardizate. Un studiu recent din statul Washington a analizat 2911 teste (din seria Stanford Achievment) scrise de copii educați acasă. Scorul mediu pentru fiecare dintre anii studiați a fost de 68 de procente, spre deosebire de media națională care este, prin definiție, de 50 de procente.

Trebuie că îți consumă foarte mult timp.
Da și nu.
Aproape că este nevoie ca unul dintre părinți să stea acasă cu copiii sau să lucreze de acasă. Dar cunosc, de exemplu, o famile în care ambii părinți sunt salariați și o mamă singură care își educă acasă copiii. Funcționează pentru ambele familii, dar au avut nevoie de o schimbare a stilului de viață și de o bună organizare a timpului.

Pentru că am spus asta, este important de știut că un părinte care stă acasă nu este nevoit să-și petreacă ziua “predând” în sens formal. Sunt multe stiluri de a educa acasă copiii: unele familii au lecții zilnice la anumite ore, altele au un program mai puțin structurat. O doamnă pe care o cunosc și care și-a educat acasă cei cinci copii (pe trei dintre ei sistemul școlar îi declarase “cu dizabilități de învățare”) avea un program: familia își indeplinea treburile de dimineață, apoi se aduna la masa din bucătărie pentru lecții de la ora 10 până la 12, urma prânzul și apoi fiecare avea toată după-amiaza liberă pentru propriile interese. Făceau asta timp de patru zile pe săptămână, din octombrie până în martie. Toți copiii ei sunt mari acum și o duc foarte bine.

Familia noastră tinde să fie mai degrabă în partea mai nestructurată a evantaiului de posibilități. Citim foarte mult, împreuna și individual; uneori unul dintre copii cere să facă “teme” – un teanc de caiete pentru activități stă pe colțul biroului meu și copiilor chiar le place să le folosească din când în când. Discutăm des lucruri interesante despre proprietățile numerelor, despre evenimente istorice sau curente, în timpul meselor sau în mașină. Mergem la bibliotecă, la Muzeul Științelor și la piscină. Când suntem acasă, sunt de multe ori absorbită de proiectele mele, iar copiii sunt ocupați cu treburile lor. Se întâmplă destul de rar să îmi ceară să fac ceva anume.

Un studiu academic comparând proporția de structură a educației de acasă și rezultatele la testele de evaluare nu a putut găsi nicio corelație între ele. Asta este pentru că cei evaluați au avut rezultate la fel de bune, indiferent dacă familia își considera metoda de educație extrem de structurată, total nestructurată sau la mijloc. Asta este una dintre statisticile mele favorite: arată ca sunt o mulțime de căi “corecte” de a educa acasă și că familiile găsesc întotdeauna ceea ce li se potrivește cel mai bine.

Cum poți să știi tot ceea ce au nevoie să știe ei?
Nu poți. Și nu ai nevoie. Un copil sănătos și curios o să fie interesat de o gamă foarte largă de lucruri, de multe dintre ele abia dacă ai auzit, nici nu ți-a trecut prin minte să te informezi mai bine despre ele. Acesta este oportunitatea voastră de învăța împreună și oportunitatea copilului tău de a învăța CEL MAI IMPORTANT lucru pe care trebuie să îl învețe: cum să găsești ceea ce ai nevoie să știi, cum să urmărești cunoașterea. Acest lucru este mult mai important decât orice subiect anume si orice subiect poate folosi pentru a-l descoperi. Odată ce copilul tău are ceva experiență, vei vedea că te va depăși și îți va merge înainte.

Gândiți-vă puțin în urmă: mulți oameni mi-au spus că perioada cea mai luminoasă a copilăriei lor a fost atunci când erau complet absorbiți de un anumit subiect – dinozauri, mașini, radioamatorism, perioada medievală, orice – și știau mai mult despre acel subiect decât orice adult din jurul lor.

Copiii mei au fost absolut cufundați în interesul lor pentru pirați, dinozauri, vikingi… am construit recent un sat viking dintr-o carte specială, foarte detaliat și foarte interesant. Am completat și continuat acest proiect cu o grămadă de lecturi pe marginea acestor subiecte.

Interesul Sonjei pentru operă m-a făcut să cumpăr abonamente pentru tot sezonul, ceea ce nimeni care mă cunoaște nu și-ar fi imaginat. Toamna trecută, când avea nouă ani, a decis să învețe tabla înmulțirii singură și a făcut asta într-o lună. Cadoul ei de Crăciun către bunicul ei a fost să facă pentru el operații de înmulțire în minte.

În principiu, rolul părinților în educarea copiilor acasă nu este cel de ”izvor unic” al tuturor cunoștințelor, îndesând cantități de fapte în capete goale și pasive; nu umplem cârnați aici. Rolul nostru este să fim oameni cărora le place să învețe, sunt entuziaști și experimentați în asta, modele pentru copiii noștri, oferindu-le susținere și sfaturi – și transport la bibliotecă.

Nu o să le fie greu să meargă la facultate/să își găsească o slujbă? *
Asta chiar nu a fost o problemă pentru niciunul dintre cei educați acasă pe care îi cunosc. Un sondaj recent făcut printre adulții care au fost educați acasă arată ca în jur de 31% lucrează pe cont propriu. Mult mai mulți și-au creat slujbe învățând de la oameni din domeniul lor de interes. Cei educați acasă tind să înceapă pe cont propriu și își găsesc calea foarte bine.

Așa cum unii dintre noi știu din proprie experiență, universitatea poate fi un șoc teribil pentru copiii proaspăt ieșiți din liceu, care sunt obișnuiți să li se spună tot timpul ce să facă. Dar cei educați acasă găsesc că modul de lucru din universități este exact ceea ce au făcut tot timpul. Unele universități prestigioase, cum ar fi UC Berkeley recrutează activ tineri educați acasă, găsind că sunt studenți excelenți.

Pe plan local (Vancouver BC) doi tineri pe care îi cunosc, educați acasă timp de 8 ani, au ales să meargă la colegiul public timp de un an și apoi s-au transferat la UBC fără probleme. În ce privește întrebarea despre găsirea unui loc de muncă, tinerii educați acasă par să găsească modalități, poate nu întotdeauna cele mai comune și evidente, dar ajung exact acolo unde își doresc.

* N.t. Există sute de universități în lume care admit, ba chiar caută tineri educați acasă (vezi Stanford, de exemplu) pentru că îi găsesc efervescenți intelectual. În general nu există diferențe în ce privește cerințele dosarului de admitere între copiii școlarizați și cei neșcolarizați. http://homeschooling.gomilpitas.com/olderkids/CollegeHSpages.htm

Îi privezi pe copiii tăi de contactul social necesar. Sunt supraprotejați și izolați de lumea reală!
Cât îmi place asta!
Singura parte din “lumea reală” de care știu și cu care scoala seamănă este închisoarea sau armata.
Unde altundeva ești împărțit în grupuri arbitrare, continuu supravegheat, testat și evaluat, privat de libera exprimare și expus unei tiranii meschine? (Oricine spune “La serviciu” are nevoie să își găseasca un nou loc de muncă!) Copiii mei trăiesc în lumea reală. Ei întâlnesc o grămadă de oameni, sunt foarte deschiși și pot vorbi cu oricine. De asemenea, au o grămadă de prieteni de vârsta lor.
Grupul nostru de suport pentru copiii educați acasă organizează ieșiri dese la care participă adulți și copii de toate vârstele, fiica mea cea mare cânta în Corul de copii din Vancouver și ia ore de desen, cealaltă cântă la pian și este într-o echipă de dans și amândouă sunt membre ale trupei de circ pentru copii. Ele au timp pentru toate aceste contacte sociale și pentru a se întâlni cu oameni care le împărtășesc interesele tocmai pentru că nu se duc la școală.

Auzim multe discuții pe tema “socializării”. Unii oameni par să ia de bună ideea că aceasta este un proces care nu poate avea loc decât în școală, fiind  probabil nevoie de o anumită cantitate de copii și supervizarea unor specialiști calificați ca să aibă loc. Prostii! Socializarea este calea prin care oamenii învață cum să se comporte ca adulți în societate. A lua practic toți copiii și a-i izola de lumea adulților de-a lungul întregii lor copilării este cel mai stupid mod de a încerca să faci asta pe care cineva l-ar putea născoci.

Sunt două componente ale socializării normale ale unui copil: observarea comportamentului adulților și punerea în practică a ceea ce au observat. Copiii de astăzi au o mulțime de oportunități de a-și practica abilitățile sociale pe alți copii, dar au oportunități extrem de limitate de a observa adulții interacționând normal. Majoritatea au spre examinare doar un părinte sau doi și pe profesorii lor. Ei nu sunt bineveniți în locurile în care adulții își petrec în general timpul. Prin urmare, de unde să își ia modelele? Gândiți-vă puțin acum: unde văd copiii mulți adulți interacționând, zi de zi? Exact: la televizor! Dacă fetele mele sunt private de socializare pentru că nu își petrec toată ziua printre persoane care se poartă cum au vazut în “Tânăr și neliniștit “, voi zice “amin”.

Unii susțin o teorie conform căreia este o pregătire esențială pentru copii să fie brutalizați în curtea școlii. Sunt total împotriva acestei idei. Nimeni nu ar susține că e în regulă să lași un copil de grădiniță să hoinărească în trafic ca să înțeleagă mai bine cum stă treaba cu mașinile. O mulțime de studii științifice arată că acei copii care se află în medii de viață sigure cresc și devin adulți stabili emoțional și siguri pe ei, pe când cei care sunt brutalizați devin de cele mai multe ori ca adulți victime sau brute ei înșiși.

Care-i problema ta de fapt? Noi toți am fost la școală și suntem foarte bine!

Chiar credeți asta? Eu cred că noi, ca societate, nu suntem “bine” deloc și mai cred că asta are mult de-a face cu școala. Ca societate suntem o adunătura fragmentată și narcisistă, cu o tendință puternică de a ne supune necondiționat autorității “experților”. Avem prea puțină conexiune cu ceilalți și compasiune către alții, în mod special între generații diferite. Oamenii în vârstă sunt în general disprețuiți, copiii sunt mai mult sfidați. Este chiar la modă să vorbești despre copii, chiar despre cei ai cuiva și chiar în prezența lor, ca și cum ar fi revoltători, chiar brute. Aceiași oameni au deseori tupeul colosal să se mire că adolescenții sunt atât de al naibii de ostili.

Merită menționat și faptul că fiecare generație de școlarizare acaparează din ce în ce mai mult din viața copilului. Copiii de astăzi își petrec mult mai mult timp decât voi la școală sau făcând lucruri în legătură cu școala, voi ați petrecut mai mult timp decât părinții voștri și tot așa. Acum o sută de ani, “anul școlar” dura câteva săptămâni. Acum, în plus față de creșterea prezenței școlii în viața copiilor, familiile se micșorează și accesul copiilor la lumea adulților devine din ce în ce mai restrâns, în timp ce televiziunea absoarbe restul timpului “liber”.
Dacă cei mici sunt separați de viața adulților, este de așteptat să devină foarte preocupați de “presiunea găștii” și nu e de mirare că o să li se pară dificil să își găsească și ocupe locul în lumea adultă când va veni acea vreme, neavând experiență în privința asta, și e, din nefericire, foarte probabil că vor exclude și ignora oamenii în vârstă, exact cei care i-au exclus și i-au ignorat pe ei. Este aceasta o societate sănătoasă? Nu mi se pare.

Preluat de pe educațieliberă.blogspot.com cu permisiunea traducătorului.