Drepturile civile ale copiilor

Deși tribunalele nu sunt încă de acord, legile care fac obligatorie frecventarea școlilor mi se par a fi, în sine și de la sine, o încălcare foarte serioasă a libertăților civile ale copiilor și ale părinților și ar rămâne așa indiferent cum ar fi școlile, cum ar fi organizate sau cum i-ar trata pe copii, cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mult mai umane și mai eficiente decât sunt de fapt.

Cum învață copiii

Mintea umană e un mister. Într-o foarte mare măsură va fi probabil întotdeauna astfel. Nu vom ajunge niciodată prea departe în educație până când nu înțelegem asta și nu renunțăm la iluzia că putem ști, măsura și controla ce se întâmplă în mințile copiilor. A-ți cunoaște propria minte este destul de dificil. Sunt, într-un grad destul de ridicat, o persoană introspectivă. Sunt interesat demult de propriile gânduri, sentimente și motive, nerăbdător să știu cât mai mult din adevărul despre mine. După mulți ani, cred că s-ar putea să știu cel mult o foarte mică parte din ce se întâmplă în propriul cap. Cât de ridicol e să-ți imaginezi că aș putea ști ce se întâmplă în capul altcuiva.

Sunt oamenii violenți din naștere? (II)

”Pentru a justifica, accepta și trăi cu războiul, am creat o psihologie care îl face inevitabil”, spune Lown. ”Este o raționalizare a acceptării războiului ca un sistem de rezolvare a conflictelor.” A accepta această explicație pentru credința că războiul este inevitabil înseamnă a-i înțelege în același timp consecințele. Tratarea unui comportament ca fiind inevitabil stabilește o profeție care se îndeplinește singură: susținând că suntem agresivi din naștere, sunt șanse mai mari să ne purtăm așa și să furnizăm dovezi pentru această presupunere.

Sunt oamenii violenți din naștere? (I)

Mulți oameni au susținut că ”natura umană” este agresivă pe baza punerii unei arii largi de emoții și comportamente sub eticheta agresivității. În vreme ce canibalismul, de exemplu, este uneori considerat agresiune, el poate reprezenta mai degrabă un ritual religios decât o expresie a ostilității.

Violența în școală

Școala e închisoare: un perimetru izolat de lumea exterioară, cu: săli riguros repartizate, orar obligatoriu, reguli, pedepse pentru cei ce nu se supun și recompense pentru cei ce nu se revoltă, uniforme, un termen fix (9 luni/an, timp de minim 9 ani sau câți or fi în noua lege), supraveghere continuă (uneori video), ore speciale (puține) pentru mișcare și altele (multe) pentru nemișcare, programă fixă și obligatorie, o ierarhie clară și imuabilă (elevi→șeful clasei→profesori→diriginte→director→inspector→inspector-șef→Minister).

Obiecții comune la sistemul homeschooling (I)

Din moment ce țările noastre sunt atât de întinse și oamenii provin din cele mai diverse zone culturale (asta mă întreba de curând un canadian) nu avem nevoie de un soi de liant social care să ne facă să stăm împreună, care să ne dea un sentiment al unității în ciuda tuturor diferențelor dintre noi, și nu este sistemul public de școlarizare cel mai bun și mai ușor mod de a crea acest liant?

Nu trebuie să meargă la școală – de Diana Sandberg

În general primesc unul dintre următoarele răspunsuri la această întrebare: ori o amintire generală de plictiseală intensă și frustrare, ori o descriere entuziastă a unuia sau a doi profesori cu adevărat buni care au oferit inspirație, au luminat și deschis mințile. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii și părinți a început să realizeze că pentru a intra în contact cu asemenea personalități care te inspiră și te luminează nu e nevoie să se expuna la tot restul de neajunsuri; că școala, pe scurt, nu este necesară.

De ce mi-aș educa acasă copilul? (II)

Homeschooling-ul sau educația la domiciliu este, din punct de vedere cronologic, primul fel de educație. Însă pe măsură ce s-au creat rețele de școli de stat, legile au făcut obligatorie prezența copiilor în astfel de instituții, numind totul ”dreptul la educație”. În zilele noastre, educația făcută de părinți acasă este o alternativă la educația formală și este obținută destul de greu în unele țări (printre care și a noastră).

De ce mi-aș educa acasă copilul? (I)

Copiii au nevoie de respect, de autonomie și de un sprijin conform nevoilor lor, nu de raportul inechitabil profesor-elev. Nu au nevoie de o autoritate care să le spună mereu ce, cum și când să facă, care să decidă ce e bine și ce e rău, ce merită atenție și efort și ce nu, ci de un părinte care explică, împărtășește și încurajează interesele, sprijină eforturile, sfătuiește fără să comande, susține fără să acapareze totul. Copiii au nevoie de relații firești, echitabile cu adulții, mai ales cu cei care joacă un rol important în viața lor. Numai astfel vor avea acea încredere în sine și acele valori pe care dorim să le aibă.