De ce pedepsele nu-i învață pe cei mici să fie responsabili
Mulți părinți tind să creadă că pedepsele aplicate copiilor o să-i învețe la un moment dat să fie responsabili pentru faptele lor. [preluare]
Mulți părinți tind să creadă că pedepsele aplicate copiilor o să-i învețe la un moment dat să fie responsabili pentru faptele lor. [preluare]
Ca parinte am o cutiuta magica de baghete fermecate pe care le scot in functie de moment: empatia, mangaierea, pictura, dansul si…Playful Parenting!
Să fii părinte nu e tocmai cel mai ușor lucru din lume, aș spune chiar că este o activitate atât de complexă încât niciodată nu poți spune că ești un părinte perfect.
Se poate? Da, sigur că se poate, mai multe detalii dacă dați click pe “Vezi mai mult”.
Nu trebuie să analizezi și să faci un calcul precis pentru a vedea dacă un copil poartă sau nu un rucsac mult prea greu pentru a-l putea duce. [preluare]
Ne bucurăm de cărțile noi și le admirăm coperta lucioasă și paginile lipite unele de altele până să le deschidem, dar nici cele vechi nu sunt de dat, mai ales că unele sunt adevărate comori.
Am tot povestit despre tot felul de activități de făcut cu cei mici prin casă, dar cum ar fi să ajungeți la un curs handmade pentru copii?
Sunt Andreea Ursu, fostă profesoară, acum susținătoare a educației acasă, în curând mămica unui băiețel mult așteptat. Stai un pic, educație acasă? DA! Educație liberă în familie, fără mers la școală, programă, orar, note și teme. Dacă v-am stârnit curiozitatea, vă invit s-o potoliți chiar aici, pe Urbankid.ro, o dată pe săptămână.
Niciodată nu e prea târziu să înveți ceva, tocmai de aceea când spunem “școala părinților” ne referim la acei părinți care vor să fie din ce în ce mai buni pentru copiii lor.
Dacă ai voștri sunt la grădiniță dați de veste și prietenilor de familie, dar și educatorilor despre programele de care povestim mai jos, pentru că sunt tare faine, pe cuvânt de UrbanKid.ro. 🙂
Notele nu-i pregătesc pe copii pentru ”lumea reală” – decât dacă te gândești la o lume în care interesul pentru învățare și calitatea gândirii nu sunt importante. Notele nu sunt nici o parte necesară a școlarizării, nu mai mult decât vâslitul sau dictarea. Totuși, e nevoie de curaj pentru a face ce trebuie pentru copii într-o vreme în care cantitatea contează mai mult decât calitatea, în care împlinirea standardelor (altei persoane) contează mai mult decât explorarea ideilor și în care orice este ”riguros” este automat declarat valoros. Trebuie să fim dispuși să punem la încercare înțelepciunea convențională, ceea ce în cazul acesta înseamnă să ne întrebăm nu cum să îmbunătățim notarea, ci cum să scăpăm de ea odată pentru totdeauna.
Atunci când spun “școală” mă refer și la grădinițe sau la orice altă metodă de educație. Se pare că sportul este foarte important și în ceea ce privește acest tip de performanțe. [preluare]
De ce testele nu sunt o modalitate deosebit de utilă de a evalua învățarea elevilor (cel puțin nu învățarea care contează) și ce fac educatorii preocupați în schimb sunt întrebări care trebuie să aștepte o altă zi. Aici, sarcina noastră este de a ne uita bine la a doua practică, utilizarea numerelor sau a literelor ca rezumate evaluative pentru cât de bine s-au descurcat elevii, indiferent de metoda folosită pentru a obține aceste judecăți.
Copiilor le place să se joace cu tot felul de lucruri, dar nisipul și noroiul sunt mereu pe primul loc.
Când eram mică aveam o colecţie impresionantă de cărti de colorat, iar de curând am colorat alături de nepoţelul meu. Nu a trecut mult timp până ca apetitul meu să caute cărţi interesante de colorat.
Copiii înțeleg foarte bine viața prin povești. Dacă vă întrebați cum să-i vorbiți prichindelului despre darurile de Crăciun, despre evenimentul spiritual-religios care însoțește această seară magică, cel mai potrivit ar fi să-i spuneți o poveste despre asta
Poate și vizita la hypermarket de-aseară m-a făcut să mă gândesc serios la treaba asta cu Crăciunul și darurile. Da, știu ce se spune: nu-i despre daruri, e despre generozitate, căldură, împărtășire. Ce bine-ar fi! Însă, din păcate, Crăciunul nu prea e despre toate astea. Mai ales pentru copii. Cred că pentru majoritatea, totul se rezumă la cadouri. Asta așteaptă, asta visează, asta speră: să primească tot ce-au scris pe listă sau în scrisorica către Moș Crăciun. Și nu-i putem învinovăți, din moment ce noi începem încă din primul an de viață să-i învățăm așa. Cu cele mai bune intenții, desigur, însă fără să ne gândim prea mult dacă efectul va fi într-adevăr cel sperat.
Nici eu nu mă gândeam la asta înainte. Abia așteptam să umplu sacoșele cu cadouașe pentru cei dragi. Asta înainte să decid ce iau pentru fiecare și să purced la drum, căci treaba asta cu cadourile nu-i nici simplă, nici așa plăcută, nu vi se pare? Cozile, nebunia, aglomerația, prețurile, nesiguranța (”O să-i placă?”, ”O să-i vină?”), toate reușesc uneori să mă scoată cu totul din spiritul Crăciunului și numai veselă și înțelegătoare nu mai sunt.
”Nu te băga” înseamnă pentru mine a ignora copiii. Să spui ”oh, vor învăța singuri” și apoi să-ți vezi de *viața de adult* fără a-i implica pe copiii sau implicându-i prea puțin mi se pare același lucru. Eu văd adevăratul unschooling ca fiind un proces de trai prin colaborare, în care fiecare membru al familiei împărtășește interese, sugerează activități (la care ceilalți membri pot alege să participe sau nu), împărtășește articole interesante, informații și link-uri și anunță persoana potrivită când dă peste ceva ce i-ar putea plăcea (mama i-a adus lui Emi o mulțime de cărți despre istoria, limba și poezia japonezilor pentru că știe că o interesează).
Cum au decis angajații celor mai mari companii din domeniul IT&C să-și ducă prichindeii la școli care funcționează după sistemul Waldorf? [preluare]
Câte bomboane sunt pe acoperiș? Haideți să învățăm să numărăm dulciurile.
Am funcționa cu toții la fel de exact precum un ceas. 🙂
Nu e surprinzător, cred, că lucrurile care le plac copiilor cel mai mult la școală sunt printre cele de care au cea mai mare nevoie pentru a se auto-educa. Copiii tânjesc după învățare, dar în condițiile lor. Învață bine atunci când au controlul și, la fel ca tine și ca mine, deseori se revoltă când alții încearcă să-i controleze. Dar pentru ca ei să învețe, trebuie să le oferim oportunități. Trebuie să le oferim aceste oportunități nu numai celor din familiile ce aparțin claselor bogate și de mijloc, ci și celor săraci.
Rubrica in care vorbim despre carti deosebite! Azi, o prietena – mamica ne recomanda cartea “Mintea noului nascut” , de David Chamberlain
Școlile, așa cum le cunoaștem în general, intervin în abilitatea copiilor de a se auto-educa. Când închidem copiii și adolescenții în școli, unde sunt repartizați în camere și nu-și pot alege tovarășii, unde nu-și pot urma propriile interese, ci trebuie să se supună la poruncile profesorului și la ritmul impus de clopoțel, intervenim în abilitatea lor de a se auto-educa. Mijloacele naturale de educare ale copiilor necesită libertate. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta este teza mea secundară.
În ultimele două postări am schițat o argumentare împotriva școlarizării obligatorii (forțate). Acum, în acest articol, voi vorbi puțin despre ce le place elevilor la școală, dacă le place ceva, și voi contura gândurile mele despre cum am putea noi, ca societate, să le satisfacem dorințele și să le oferim șansa de a se auto-educa fără coerciție. Încep, însă, cu o digresiune.
Dacă sunteți în căutarea unei cărți de povești pentru copii citiți mai jos pentru că sigur o să vă placă ce aflați.
Ce notă ați avut la chimie când erați de-o șchioapă? Aham, nici voi nu ați fost mari fani ai formulelor lungi? 😀
Prin joacă și prin culori. Adică prin imagini.
Am descoperit un atlfel de abecedar, care pe lângă rolul de a-i învăța pe cei mici literele îi învață arta împăturirii hârtiei, origami, dar și denumirea animalelor în engleză.
Părinții de la Grădinița Waldorf Christophori International invită toți părinții care sunt curioși să afle totul despre acest sistem pedagogic la o întâlnire ca de la mămică sau tătic la altă mămica sau tătic.
Pentru a face unschooling trebuie să fii motivat: Pe asta am auzit-o de multe ori. De prea multe ori. Pentru mine e pe același loc cu prejudecata legată de socializare (deși cred că totuși socializarea învinge). Asta aud de cele mai multe ori de la oamenii care văd cât de fericite, elocvente și sociabile suntem eu și sora mea, așa că sunt forțați să înțeleagă că unschooling-ul trebuie să funcționeze uneori. Dar, pentru a-și păstra viziunea despre lume – și pentru a-și justifica anii pe care i-au petrecut în școală sau cei pe care îi vor petrece copiii lor – trebuie să creadă că nu ar funcționa decât în cazuri speciale. Că ar funcționa numai pentru oameni deosebiți. Oameni care sunt deosebit de inteligenți și motivați. Acum, oricât de măgulitor ar fi asta pentru mine dintr-un anumit punct de vedere (”ești foarte deșteaptă, așa că la tine a mers!”), ideea asta mă scoate de-a dreptul din minți. Pentru că iată cum stă treaba: unschooling-ul nu funcționează pentru oamenii motivați. Unschooling-ul creează oameni care sunt motivați! Plasarea puterii asupra învățării și a vieții în mâinile individului dă putere și motivație. Dacă învățarea nu e transformată în ceva neplăcut, continuă să fie plăcută și distractivă de-a lungul întregii vieți. Asta e cu adevărat ”motivația” pe care o văd oamenii în cei neșcoliți: plăcerea de a învăța pe care o găsești mult mai rar printre masele de elevi.
Îl cunoaștem pe Zoltán András ca fiind solistul trupei Sarmalele Reci, dar el este în primul rând tatăl lui Áron și astăzi stăm de vorbă cu tăticul Zoltán.