Însă datele sugerează că retragerea iubirii nu este prea eficientă la câștigarea obedienței și mai puțin la promovarea dezvoltării morale. Totuși, chiar dacă am reuși să-i facem pe copii să ni se supună – să zicem utilizând întărirea pozitivă – merită obediența astfel câștigată posibilele daune psihologice pe termen lung? Ar trebui folosită iubirea parentală ca unealtă de controlare a copiilor?
Cu toate acestea, susținătorii temelor privesc rareori lucrurile din perspectiva elevilor; în schimb, copiii sunt priviți drept obiecte inerte asupra cărora trebuie acționat: Obligă-i să exerseze și vor progresa. Argumentele mele nu sunt numai că acest punct de vedere este lipsit de respect sau un reziduu al unei psihologii stimul-răspuns depășite. Sugerez de asemenea că este contraproductiv. Copiii nu pot fi obligați să dobândească abilități. Nu sunt automate în care să introducem mai multe teme și să scoatem mai multă învățare.
Copiii se bucură de valoarea intrinsecă a ceea ce învață.
Nu e nevoie să motivăm copiii utilizând recompense extrinseci, cum ar fi notele și steluțele, care le sugerează că activitatea în sine trebuie să fie dificilă sau neplăcută; altfel, de ce este oferită o recompensă ce nu are nicio legătură cu chestiunea în sine? Părintele înțelept spune ”Cred că-ți va plăcea cartea asta”, nu ”Dacă citești cartea asta, primești o prăjitură”.
Uitându-mă la rezultatele învățării naturale din primii patru ani ai lui Lewi, puteam vedea un băiețel pasionat care avea o sete nepotolită de cunoaștere și învățare. Iubea cărțile. Iubea natura. Era fanatic în tot ce îl interesa la un moment dat. Era motivat și independent și-I plăcea să se joace. Nu era nimic ce trebuie schimbat, explica abordarea de tip unschooling. Nu trebuia implementat nimic. Nimic nu trebuia să se schimbe la vârsta de cinci ani pentru ca el să se îndrepte dintr-odată către învățare – era deja acolo, învățând, trăind viața din plin.
Rory (8): Unschooling-ul este pur și simplu grozav. Dacă greșesc ceva, pot să-mi acord timp ca să reușesc. Cred că învăț mai mult și e mai bine decât la școală. Nu mă pot gândi la ceva ce aș vrea să fac, dar nu pot și sunt o mulțime de lucruri pe care le pot face acum și nu le puteam face la școală.
Dar esența unschooling-ului este că nu există nicio formulă magică, nicio simplă soluție la cutie pentru problema educațională a fiecărui copil. Unschooling-ul este doar o modalitate de a ajusta învățarea la nevoile specifice ale fiecărui copil și ale fiecărei familii. Nu veți găsi două familii care fac unschooling și care urmează aceeași cale – sau doi copii în aceeași familie de acest fel care să meargă în exact aceeași direcție.
La fel ca mine, mulți alți copii învață să citească și să scrie acasă, cu părinții sau chiar singuri, pe cărți de povești, ziare, cutii de cereale, firme de magazin etc. Sigur ați auzit de cel puțin un caz de acest fel, având în vedere că în general sunt motive de laudă, de parcă ar fi ceva extraordinar. Dar ce e atât de fantastic la un copil care învață să citească fără ajutorul școlii, socotit pe nedrept indispensabil? Poate doar dacă îl comparăm cu mulţimea de copii care intră foarte greu sau deloc în lumea literelor, deși beneficiază de ajutorul școlii.
Se spune că esența intuiției lui John Holt despre învățare și copii este prinsă în Learning All the Time și trebuie să spun că am găsit aici, într-o formă sintetizată, ideile de bază din cele trei cărți ale lui pe care am apucat să le parcurg până acum. Am început-o ieri și mai am câteva pagini, dar am dat peste un capitol care m-a pus pe gânduri. Este vorba despre corectarea greșelilor, o adevărată manie a mea și a multor altora.
V-ați întrebat vreodată de ce elevii americani sunt faimoși pentru cât de slab pregătiți sunt, deși SUA pompează anual sume uriașe în educație și pare a fi centrul inovației în domeniul educațional ? V-ați întrebat vreodată de ce sistemul nostru educațional, ce pare atât de riguros și de ”științific”, produce niște absolvenți atât de slab pregătiți pentru viață? Sau de ce, după atâția ani de școală, există lucruri importante pe care nu le înțelegeți voi înșivă?
Dar destul despre învățat! Să ne întoarcem la ceea ce contează cel mai mult: comunitatea și libertatea. Summerhill este o școală mică, având între 80 și 100 de copii din mai multe țări (Marea Britanie, Germania, Japonia, Spania, Grecia etc.). Adulții sunt evident în minoritate și au un statut egal cu cel al copiilor. Au un singur vot în adunările săptămânale și respectă același regulament precum copiii, fiind amendați pentru încălcarea acestuia.
Având în vedere că 99% dintre copii vor fi elevi pentru mulți, mulți ani din viața lor, avem obligația morală să ne asigurăm că scopul nu ne scuză mijloacele, că nu le facem rău din dorința de a le face bine. De aceea trebuie să luăm în considerare toate nevoile copiilor, nu numai pe cele câteva pe care le considerăm noi prioritare.
”The function of a child is to live his own life – not the life that his anxious parents think he should live, nor a life according to the purpose of the educator who thinks he knows best.”
Deși tribunalele nu sunt încă de acord, legile care fac obligatorie frecventarea școlilor mi se par a fi, în sine și de la sine, o încălcare foarte serioasă a libertăților civile ale copiilor și ale părinților și ar rămâne așa indiferent cum ar fi școlile, cum ar fi organizate sau cum i-ar trata pe copii, cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mult mai umane și mai eficiente decât sunt de fapt.
Mintea umană e un mister. Într-o foarte mare măsură va fi probabil întotdeauna astfel. Nu vom ajunge niciodată prea departe în educație până când nu înțelegem asta și nu renunțăm la iluzia că putem ști, măsura și controla ce se întâmplă în mințile copiilor. A-ți cunoaște propria minte este destul de dificil. Sunt, într-un grad destul de ridicat, o persoană introspectivă. Sunt interesat demult de propriile gânduri, sentimente și motive, nerăbdător să știu cât mai mult din adevărul despre mine. După mulți ani, cred că s-ar putea să știu cel mult o foarte mică parte din ce se întâmplă în propriul cap. Cât de ridicol e să-ți imaginezi că aș putea ști ce se întâmplă în capul altcuiva.
”Pentru a justifica, accepta și trăi cu războiul, am creat o psihologie care îl face inevitabil”, spune Lown. ”Este o raționalizare a acceptării războiului ca un sistem de rezolvare a conflictelor.” A accepta această explicație pentru credința că războiul este inevitabil înseamnă a-i înțelege în același timp consecințele. Tratarea unui comportament ca fiind inevitabil stabilește o profeție care se îndeplinește singură: susținând că suntem agresivi din naștere, sunt șanse mai mari să ne purtăm așa și să furnizăm dovezi pentru această presupunere.
Mulți oameni au susținut că ”natura umană” este agresivă pe baza punerii unei arii largi de emoții și comportamente sub eticheta agresivității. În vreme ce canibalismul, de exemplu, este uneori considerat agresiune, el poate reprezenta mai degrabă un ritual religios decât o expresie a ostilității.
Școala e închisoare: un perimetru izolat de lumea exterioară, cu: săli riguros repartizate, orar obligatoriu, reguli, pedepse pentru cei ce nu se supun și recompense pentru cei ce nu se revoltă, uniforme, un termen fix (9 luni/an, timp de minim 9 ani sau câți or fi în noua lege), supraveghere continuă (uneori video), ore speciale (puține) pentru mișcare și altele (multe) pentru nemișcare, programă fixă și obligatorie, o ierarhie clară și imuabilă (elevi→șeful clasei→profesori→diriginte→director→inspector→inspector-șef→Minister).
Copiii din școlile publice au ocazia să întâlnească și să ajungă să cunoască mulți copii foarte diferiți de ei înșiși. Dacă nu ar frecventa școlile publice, cum ar putea avea această oportunitate?
Din moment ce țările noastre sunt atât de întinse și oamenii provin din cele mai diverse zone culturale (asta mă întreba de curând un canadian) nu avem nevoie de un soi de liant social care să ne facă să stăm împreună, care să ne dea un sentiment al unității în ciuda tuturor diferențelor dintre noi, și nu este sistemul public de școlarizare cel mai bun și mai ușor mod de a crea acest liant?
12. Citești mai multe cărți decât credeai că există.
13. Cele mai noi tendințe nu ajung în casa voastră.
14. Nu trebuie să te îngrijorezi cu privire la ce au învățat copiii la școală astăzi.
15. Nu trebuie să ridici mâna pentru a te duce la baie.
În general primesc unul dintre următoarele răspunsuri la această întrebare: ori o amintire generală de plictiseală intensă și frustrare, ori o descriere entuziastă a unuia sau a doi profesori cu adevărat buni care au oferit inspirație, au luminat și deschis mințile. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii și părinți a început să realizeze că pentru a intra în contact cu asemenea personalități care te inspiră și te luminează nu e nevoie să se expuna la tot restul de neajunsuri; că școala, pe scurt, nu este necesară.
În acest moment totuși, homeschooling în toate formele sale (de la foarte structurat la total nestructurat – vezi radical unschooling) se poate, din fericire, practica în România datorită unei portițe în lege.
Homeschooling-ul sau educația la domiciliu este, din punct de vedere cronologic, primul fel de educație. Însă pe măsură ce s-au creat rețele de școli de stat, legile au făcut obligatorie prezența copiilor în astfel de instituții, numind totul ”dreptul la educație”. În zilele noastre, educația făcută de părinți acasă este o alternativă la educația formală și este obținută destul de greu în unele țări (printre care și a noastră).
Copiii au nevoie de respect, de autonomie și de un sprijin conform nevoilor lor, nu de raportul inechitabil profesor-elev. Nu au nevoie de o autoritate care să le spună mereu ce, cum și când să facă, care să decidă ce e bine și ce e rău, ce merită atenție și efort și ce nu, ci de un părinte care explică, împărtășește și încurajează interesele, sprijină eforturile, sfătuiește fără să comande, susține fără să acapareze totul. Copiii au nevoie de relații firești, echitabile cu adulții, mai ales cu cei care joacă un rol important în viața lor. Numai astfel vor avea acea încredere în sine și acele valori pe care dorim să le aibă.
Alfie Kohn s-a născut pe 15 octombrie 1957, în Miami Beach, California. Este o voce importantă a educației progresive și a criticat multe dintre aspectele tradiționale ale creșterii copiilor, ale școlarizării, ale managementului și ale societății americane. Bineînțeles, toate acestea i-au atras dezaprobarea celor care apără practicile pe care el le condamnă, cum ar fi utilizarea competiției, disciplina convențională, testele standardizate, notele, temele pentru acasă și condiționarea prin pedepse sau recompense.