Homeschooling peste granițe. Cum este văzut acest tip de educație în afara României
Dacă la noi conceptul de “homeschooling” este încă la început și mulți nu-l văd ca o alternativă de luat în calcul, peste granițe situația este cu totul alta, ba chiar totul este foarte organizat, pentru binele copiilor.
Faceți cunoștință cu Kate Fridkis, care a sărit clasele 1-12 și nu e nici ratată, nici ciudată (I)
de Peter Grey Iată un exemplu de adult neșcolit de succes. Kate Fridkis are 26 de ani, este fericită în căsnicie, locuiește în New York, are o diplomă de master în religie de la Universitatea Columbia, este cantor part-time la o sinagogă (poziție pe care o...De ce îmi place să fiu mamă
Am citit deunăzi un articol foarte răutăcios despre cât de ”uncool” e viața unei mame, condamnată de instinctul de perpetuare a speciei la o izolare tristă, punctată doar de secreții nazale verzui și scaune moi. Cam la asta se reduce îngrijirea unui copil în viziunea...Cinci afirmații neobișnuite despre joacă
de Alfie Kohn Copiii au nevoie de joacă; noi avem nevoie să înțelegem joaca altfel. Copiii ar trebui să aibă multe oportunități de joacă. Chiar și copiii mici au prea puține astfel de oportunități în zilele noastre, mai ales la școală. Aceste două propoziții –...Cum sa strici le joaca copiilor: supraveghind, laudand, intervenind
de Peter Gray Cum sa te bucuri de joaca copiilor, nu s-o distrugi. Sufletul mi-a fost miscat de multe dintre minunile naturii – de frunzele oranj si portocalii stralucind in soarele de toamna, de ratele salbatice aterizand usor pe apa la apus, de nori...Nu e răsfăț, e respect!
Articolul acesta e primul dintr-o nouă serie inspirată din viața alături de băiețelul care a venit în familia noastră pe 10 aprilie. Și reprezintă răspunsul calm și detaliat (pe care de cele mai multe ori nu am timp sau dispoziție să-l dau) la remarcile...Joc și emoții – un curs revelator
Mi se pare minunat cum lumea e plină de revelații care, culmea, îți mai și bat din când în când la ușă. 🙂 Asta am simțit la finalul primului meu curs de Playful Parenting, numit foarte potrivit Joc și emoții și facilitat de colega mea de pe Urbankid, Otilia Mantelers,...De ce să ne grăbim copiii?
Nu trece un an fără să mă sperie sau să mă dezguste ceva la sistemul românesc de învățământ. Parcă cei care au puterea de decizie și-au pus în minte să facă orice ca să grăbească instituționalizarea copiilor și plasarea lor pe banda rulantă ce-i va scoate ”cetățeni...Cercul vicios al izolării copiilor
Săptămâna trecută câteva mame care își petrecuseră două-trei ore împreună cu copiii într-o ceainărie autodeclarată child-friendly au fost ”rugate” la plecare să revină, dar fără copii. Nu vă dau detalii pentru că întâmplarea aceasta nu face obiectul articolului meu,...”De ce nu le place școala copiilor?” Hmm… Oare de ce?
de Peter Gray Copiilor nu le place școala pentru că iubesc libertatea. Cineva m-a îndrumat recent către o carte care credea că mi-ar plăcea. E o carte din 2009, adresată dascălilor de la grădiniță la liceu, intitulată ”De ce nu le place școala copiilor?”. E...Unschooling provoacă “lacune în educație”
de Idzie Demaires Una dintre cele mai întâlnite îngrijorări legate de unschooling sunt posibilele ”lacune”. Dacă copiii neșcoliți învață doar ce îi interesează, nu vor avea lacune în educație? Mi se pare că această întrebare provine dintr-o gândire ”foarte”...
Homeschooling sau Unschooling, un mod de viață și de creștere a copiilor
Sunt Andreea Ursu, fostă profesoară, acum susținătoare a educației acasă, în curând mămica unui băiețel mult așteptat. Stai un pic, educație acasă? DA! Educație liberă în familie, fără mers la școală, programă, orar, note și teme. Dacă v-am stârnit curiozitatea, vă invit s-o potoliți chiar aici, pe Urbankid.ro, o dată pe săptămână.
Cazul împotriva notelor (II)
Notele nu-i pregătesc pe copii pentru ”lumea reală” – decât dacă te gândești la o lume în care interesul pentru învățare și calitatea gândirii nu sunt importante. Notele nu sunt nici o parte necesară a școlarizării, nu mai mult decât vâslitul sau dictarea. Totuși, e nevoie de curaj pentru a face ce trebuie pentru copii într-o vreme în care cantitatea contează mai mult decât calitatea, în care împlinirea standardelor (altei persoane) contează mai mult decât explorarea ideilor și în care orice este ”riguros” este automat declarat valoros. Trebuie să fim dispuși să punem la încercare înțelepciunea convențională, ceea ce în cazul acesta înseamnă să ne întrebăm nu cum să îmbunătățim notarea, ci cum să scăpăm de ea odată pentru totdeauna.
Cazul împotriva notelor (I)
De ce testele nu sunt o modalitate deosebit de utilă de a evalua învățarea elevilor (cel puțin nu învățarea care contează) și ce fac educatorii preocupați în schimb sunt întrebări care trebuie să aștepte o altă zi. Aici, sarcina noastră este de a ne uita bine la a doua practică, utilizarea numerelor sau a literelor ca rezumate evaluative pentru cât de bine s-au descurcat elevii, indiferent de metoda folosită pentru a obține aceste judecăți.
Prea multe jucării…
Poate și vizita la hypermarket de-aseară m-a făcut să mă gândesc serios la treaba asta cu Crăciunul și darurile. Da, știu ce se spune: nu-i despre daruri, e despre generozitate, căldură, împărtășire. Ce bine-ar fi! Însă, din păcate, Crăciunul nu prea e despre toate astea. Mai ales pentru copii. Cred că pentru majoritatea, totul se rezumă la cadouri. Asta așteaptă, asta visează, asta speră: să primească tot ce-au scris pe listă sau în scrisorica către Moș Crăciun. Și nu-i putem învinovăți, din moment ce noi începem încă din primul an de viață să-i învățăm așa. Cu cele mai bune intenții, desigur, însă fără să ne gândim prea mult dacă efectul va fi într-adevăr cel sperat.
Nici eu nu mă gândeam la asta înainte. Abia așteptam să umplu sacoșele cu cadouașe pentru cei dragi. Asta înainte să decid ce iau pentru fiecare și să purced la drum, căci treaba asta cu cadourile nu-i nici simplă, nici așa plăcută, nu vi se pare? Cozile, nebunia, aglomerația, prețurile, nesiguranța (”O să-i placă?”, ”O să-i vină?”), toate reușesc uneori să mă scoată cu totul din spiritul Crăciunului și numai veselă și înțelegătoare nu mai sunt.
Unschooling: o abordare de tipul “nu te băga”?
”Nu te băga” înseamnă pentru mine a ignora copiii. Să spui ”oh, vor învăța singuri” și apoi să-ți vezi de *viața de adult* fără a-i implica pe copiii sau implicându-i prea puțin mi se pare același lucru. Eu văd adevăratul unschooling ca fiind un proces de trai prin colaborare, în care fiecare membru al familiei împărtășește interese, sugerează activități (la care ceilalți membri pot alege să participe sau nu), împărtășește articole interesante, informații și link-uri și anunță persoana potrivită când dă peste ceva ce i-ar putea plăcea (mama i-a adus lui Emi o mulțime de cărți despre istoria, limba și poezia japonezilor pentru că știe că o interesează).
Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (II)
Nu e surprinzător, cred, că lucrurile care le plac copiilor cel mai mult la școală sunt printre cele de care au cea mai mare nevoie pentru a se auto-educa. Copiii tânjesc după învățare, dar în condițiile lor. Învață bine atunci când au controlul și, la fel ca tine și ca mine, deseori se revoltă când alții încearcă să-i controleze. Dar pentru ca ei să învețe, trebuie să le oferim oportunități. Trebuie să le oferim aceste oportunități nu numai celor din familiile ce aparțin claselor bogate și de mijloc, ci și celor săraci.
Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (I)
Școlile, așa cum le cunoaștem în general, intervin în abilitatea copiilor de a se auto-educa. Când închidem copiii și adolescenții în școli, unde sunt repartizați în camere și nu-și pot alege tovarășii, unde nu-și pot urma propriile interese, ci trebuie să se supună la poruncile profesorului și la ritmul impus de clopoțel, intervenim în abilitatea lor de a se auto-educa. Mijloacele naturale de educare ale copiilor necesită libertate. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta este teza mea secundară.
În ultimele două postări am schițat o argumentare împotriva școlarizării obligatorii (forțate). Acum, în acest articol, voi vorbi puțin despre ce le place elevilor la școală, dacă le place ceva, și voi contura gândurile mele despre cum am putea noi, ca societate, să le satisfacem dorințele și să le oferim șansa de a se auto-educa fără coerciție. Încep, însă, cu o digresiune.
Prejudecăți despre unschooling
Pentru a face unschooling trebuie să fii motivat: Pe asta am auzit-o de multe ori. De prea multe ori. Pentru mine e pe același loc cu prejudecata legată de socializare (deși cred că totuși socializarea învinge). Asta aud de cele mai multe ori de la oamenii care văd cât de fericite, elocvente și sociabile suntem eu și sora mea, așa că sunt forțați să înțeleagă că unschooling-ul trebuie să funcționeze uneori. Dar, pentru a-și păstra viziunea despre lume – și pentru a-și justifica anii pe care i-au petrecut în școală sau cei pe care îi vor petrece copiii lor – trebuie să creadă că nu ar funcționa decât în cazuri speciale. Că ar funcționa numai pentru oameni deosebiți. Oameni care sunt deosebit de inteligenți și motivați. Acum, oricât de măgulitor ar fi asta pentru mine dintr-un anumit punct de vedere (”ești foarte deșteaptă, așa că la tine a mers!”), ideea asta mă scoate de-a dreptul din minți. Pentru că iată cum stă treaba: unschooling-ul nu funcționează pentru oamenii motivați. Unschooling-ul creează oameni care sunt motivați! Plasarea puterii asupra învățării și a vieții în mâinile individului dă putere și motivație. Dacă învățarea nu e transformată în ceva neplăcut, continuă să fie plăcută și distractivă de-a lungul întregii vieți. Asta e cu adevărat ”motivația” pe care o văd oamenii în cei neșcoliți: plăcerea de a învăța pe care o găsești mult mai rar printre masele de elevi.
Infographic despre homeschooling
Sursa imaginiiUnschooling – un stil de viață
N-am auzit până acum vreun părinte care să spună că e mulțumit de programul acesta și nu l-ar schimba pentru nimic în lume. Dar puțini mi-au dat de înțeles că ar vrea să treacă peste oftat și regret și să caute activ o soluție. La fel cum n-am auzit părinte care să nu reproșeze ceva sistemului școlar, dar niciunul care să conceapă ideea de a-și retrage copiii. Și nu pot să-i condamn din moment ce așa se trăiește în societatea noastră. Pare o axiomă de nezdruncinat, nu? ”Părinții merg la serviciu și copiii la școală.” Nu așa le explicăm celor mici?
Dar dacă nu trebuie să fie așa? Dacă ne-am preface că școala nu există? Și că trebuie să ne asumăm răspunderea pentru copiii noștri 24 de ore din 24? Dintr-odată, traiul de mai sus pare simplu și ordonat, fără surprize și provocări, nu-i așa? Poate la prima vedere, dar, zic eu, pare și lipsit de libertate și de bucuria de a-ți petrece timpul cu copiii fără limitări și program.
Unschooling (văzut de un unschooler)
În concluzie: Unschooling-ul este viabil. Absolut și complet viabil, așa cum arată miile de oameni neșcoliți din lume. Iar mișcarea se răspândește. Din ce în ce mai mulți oameni înțeleg cât de oribilă poate fi școala pentru unii oameni. Înțeleg că, în primul rând, școala te învață obediența față de autoritate. Că școala a fost înființată cu scopul (actual se pare) de a produce ”muncitori buni” (cunoscuți și drept ”membri productivi ai societății”). Oameni care se vor supune autorității și vor munci la serviciile lor sclavagiste cât pot mai bine, nederanjați de caracteristicile umane înnăscute numite creativitate și ingenuitate. Nu credeți că aceste calități ar trebui prețuite?
Cel mai important lucru este pentru mine libertatea. Nu cea falsă de care le place guvernanților să vorbească. Ci libertatea adevărată, onestă. Posibilitatea de a-ți construi propria viață, de a alege ce faci și când. Și, cel mai important, de a-ți controla propriile gânduri. Pentru că mintea ta e a ta și numai a ta. Mintea mea e A MEA. De aceea n-am mers niciodată la școală, pentru că vreau ca lucrurile să rămână așa. Vreau să fiu mereu la cârma propriei vieții.
Zece adevăruri evidente pe care n-ar trebui să le ignorăm (II)
De-a lungul ultimului secol, psihologii dezvoltării au muncit pentru a descrie ce-i face pe copii diferiți și ce pot înțelege la anumite vârste. Există limite, până la urmă, la ceea ce poate înțelege chiar și un copil precoce (de exemplu, cum funcționează metafora sau ce înseamnă să promiți ceva) sau ce poate face (de exemplu, să stea nemișcat pentru o perioadă mai lungă).
În mod asemănător, există anumite lucruri de care copiii au nevoie pentru a se dezvolta în mod optim, printre care se numără oportunitățile de joacă și explorare, singuri și împreună cu alții. Cercetările completează și continuă să rafineze detaliile, dar implicația fundamentală nu e greu de înțeles: Modul în care educăm copiii trebuie să decurgă din ceea ce îi definește drept copii.
Cumva, totuși, educația inadecvată din punctul de vedere al dezvoltării a devenit regula, pe măsură ce grădinița (”grădina copiilor”) tinde să semene cu clasa întâi sau a doua, de fapt cu o clasă întâi sau a doua proastă, în care descoperirea, creativitatea și interacțiunea socială sunt înlocuite cu un regim repetitiv axat pe abilități academice îngust definite.
Zece adevăruri evidente pe care n-ar trebui să le ignorăm (I)
Domeniul educației mustește de controverse. Nu este ceva neobișnuit ca oameni inteligenți și bine intenționați să se contrazică pasionat cu privire la ce ar trebui să se întâmple în școli. Dar sunt anumite precepte care nu sunt discutabile și pe care toată lumea trebuie să le recunoască drept adevărate.
În vreme ce unele sunt banale, altele merită să fie luate în considerare deoarece tindem să ingnorăm implicațiile care decurg din ele în practicile și politicile noastre școlare. Este în același timp interesant din punct de vedere intelectual și important din punct de vedere practic să explorăm astfel de contradicții: Dacă suntem cu toții de acord că un anumit principiu este adevărat, atunci de ce oare funcționează școlile noastre de parcă n-ar fi așa?
Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (II)
Dacă vrem să înțelegem potențialul uman și nu doar modul în care se adaptează oamenii la școală și medii asemănătoare, atunci trebuie să ne lărgim câmpul de cercetare și să includem observarea copiilor într-o mare varietate de împrejurări și cu o mare varietate de metode. Nu vom cunoaște niciodată întreaga putere a jocului, a curiozității și a auto-guvernării copiilor sau puterea amestecării libere a vârstelor dacă nu studiem copiii în contexte în care toate acestea sunt lăsate să înflorească. Din păcate, asemenea contexte devin din ce în ce mai rare în societeatea noastră. Haideți să le găsim, să le studiem și să le protejăm așa cum facem cu speciile pe cale de dispariție!
Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (I)
Copiii din școli sunt obișnuiți să fie manipulați, observați și testați. Poți supune grupuri diferite de elevi la condiții diferite, le poți da teste înainte și după manipulare, poți calcula rezultatele și, voila, ai cel mai probabil o descoperire pe care o poți publica într-un jurnal academic de dezvoltare a copilului. Încearcă asta într-un loc de joacă sau la un colț de stradă și poți fi reținut de poliție. (De fapt, s-ar putea să fii reținut doar pentru că stai și observi copiii în acele împrejurări, mai ales dacă se-ntâmplă să fii bărbat.)
Când copiii nu sunt studiați în propria școală, aceasta se întâmplă de cele mai multe ori într-un laborator de psihologie din cadrul unei universități. Copiii recrutați, dacă au 5 ani sau mai mult, sunt aproape invariabil copiii care merg la școli convenționale. Paradigma de cercetare experimentală folosită în laborator se potrivește cu paradigma școlară familară, drept urmare copiii fac cu ușurință ceea ce li se cere. Subiectul este elevul, cercetătorul este profesorul, manipularea experimentală este lecția, iar testul este test.
Copiii își pot purta singuri de grijă (I)
Dacă aceste mame sunt ”grijulii” în felul acesta destul timp, au foarte multe șanse să obțină tocmai comportamentul pe care nu și-l doresc. Copiii mici sunt într-adevăr foarte atenți la început – priviți-i pe o scară sau pe niște trepte, hotărând dacă să pășească mai departe sau să se târască până jos. Sunt nerăbdători să încerce lucruri noi, dar în același timp au un simț remarcabil de precis a ceea ce pot sau nu face, iar pe măsură ce cresc, judecata lor devine din ce în ce mai bună. Dar acești copii care sunt ținta îngrijorării mamelor ajung aproape sigur ori prea timizi să încerce orice, ori prea nesăbuiți și neatenți să știe ce pot încerca și ce ar trebui să evite.
Jurnal de profesor (II)
Dacă privim copiii numai pentru a vedea dacă fac ce vrem sau nu vrem să facă, e probabil să trecem pe lângă toate lucrurile care sunt cele mai interesante și importante la ei. Acesta e unul dintre motivele pentru care atât de mulți profesori, chiar și după ani de experiență, înțeleg atât de puține lucruri despre natura reală a copiilor. Oamenii care-și educă acasă copiii fac o treabă bună mereu pentru că au timpul – și dorința – de a-și cunoaște copiii, interesele acestora și semnele prin care își arată și exprimă sentimentele. Numai pe măsură ce profesorii se vor elibera de rolurile lor tradiționale – șef, polițist, judecător – vor putea învăța destul despre elevii lor încât să înțeleagă cum le pot fi de folos cu adevărat.
Jurnal de profesor (I)
Copii se simt la școală ca la doctor. Poate medicul să le vorbească până albăstrește despre cât bine le va face tratamentul lui; ei nu se pot gândi decât la cât o să doară sau cât de amar o să fie la gust. Dacă ar putea să aleagă, n-ar accepta niciun tratament.
Așa că banda de călători curajoși și hotărâți pe care credeam că-i conduc înspre o destinație mult dorită s-a dovedit a fi un lanț de prizonieri, forțați sub amenințarea pedepsei să mărșăluiască de-a lungul unei cărări bolovănoase care duce cine știe unde și de-a lungul căreia nu pot vedea la mai mult de câțiva pași. Așa li se pare școala copiilor: este un loc unde ești obligat să mergi, unde ți se spune să faci anumite lucruri și ți se face viața un chin dacă nu le faci sau nu le faci bine.
Bătaia
Îmi rămâne însă o mare schimbare de făcut: trebuie să trec peste ”paralizia” pe care-am pomenit-o la început și să reacționez când văd un copil lovit. Să trec peste lipsa de speranță, peste teama că răzbunarea o va suporta tot el, peste jena de a face o ”scenă” în public. Și să vorbesc, cu calm, cu empatie, în numele copilului. Să spun că un astfel de comportament nu poate fi tolerat și că micul om are și el drepturi, chiar dacă-i mic. Nu știu dacă adultul o să renunțe la bătaie (tare mi-e teamă că nu), dar copilul poate o să simtă ceva alinare din faptul că cineva protestează la felul în care e tratat și-l recunoaște ca persoană cu drepturi depline. Și poate, undeva adânc, o să se aprindă o luminiță: ”Poate eu nu merit asta de la mama/tata/bunica. Poate că nu-i în regulă să mă bată.” Îl ajută asta, nu-l ajută, n-am de unde să știu. Dar cred că și cea mai mică șansă trebuie luată în seamă.