Suferă copiii neliniștiți (V)

Diagnosticarea altor boli psihologice poate fi al fel de arbitrară și de subiectivă, făcută de un comitet și definită precar, insensibilă la factorii sociali și creatoare de presupuneri nefondate cu privire la cauze biologice. Pe de o parte, aceasta poate scuza ceea ce se întâmplă cu hiperactivitatea sau, cel puțin, poate pune totul în perspectivă. Pe de altă parte, poate provoca întrebări mai mari și mai tulburătoare despre teoria și practica sănătății mentale în Statele Unite.

Suferă copiii neliniștiți (III)

”Oamenii care nu au o toleranță crescută la ambiguitate nu se vor uita la factorii familiali”, spune Susan Campbell. ”În sfera biologică pari a fi cu picioarele pe pământ.” În orice caz, cei mai mulți medici cred în continuare că hiperactivitatea se bazează pe biologic, iar când cercetătorii sunt întrebați dacă există dovezi care să confirme această presupunere, răspunsul tipic este ”Nu încă”.

Suferă copiii neliniștiți (II)

Dacă un profesor are puțini copii hiperactivi în clasă, aceasta poate fi pentru că proiectează sarcini adecvate pentru elevii care altfel s-ar foi sau pentru că estem ai puțin rigid în cerințe decât alți profesori sau mai tolerant față de ceea ce alți educatori numesc ”comportament pe lângă sarcină”. (Utilizarea acestei formule poate spune la fel de multe despre profesor precum spune despre elev.) ”Hiperactivitatea”, spune un cercetător, ”vine în mod obișnuit din atenția profesională… când copilul nu se poate conforma regulilor din clasă”. Aceasta invită întrebarea despre cât de rezonabile sunt acele reguli.

Suferă copiii neliniștiți (I)

Estimările foarte diferite ale răspândirii ADHD sunt destul de neliniștitoare în sine, dat fiind că fiecare procent înseamnă sute de mii de copii. Dar ele subliniază, de asemenea, faptul că criteriile diferite pentru diagnosticare produc concluzii diferite în legătură cu posibilitatea ca un anumit copil să aibă ADHD și să fie, prin urmare, nevoit să înghită un medicament în fiecare zi. Însă cel mai tulburătoare este o fărâmă de îndoială cu privire la diagnosticul însuși. Putem fi siguri, de fapt, că un copil are o boală numită hiperactivitate sau ADHD?

Pot copiii să (se) învețe singuri?

Totul a pornit de la un calculator băgat în zidul ce despărțea curtea unei clădiri de birouri de mahalaua Mumbaiului. Copiii s-au adunat treptat și au început să interacționeze cu mediul virtual printr-o tastaură și un touch pad. În mod surprinzător, prichindeii, care nu văzuseră ceva mai sofisticat decât televizoarele, au priceput cum stă treaba cu sistemele de operare și cu Internetul. Zi de zi, calcualtorul din zid era asaltat de mânuțe nerăbdătoare să-i smulgă secretele. Alte perechi de ochi se căzneau să suprindă imaginile colorate și gesturile care le putea aduce pe ecran. Totul în câteva zile.

Despre ADHD sau povești de sedat copiii

La noi, ADHD e o apariție nouă și, prin aceasta, are și mai mult farmec. Pare a fi răspunsul la toate întrebările și soluția miraculoasă a tuturor problemelor, însă, la o privire atentă, descoperim multe inconsecvențe, neclarități și, mai ales, riscuri. Înainte de a lăsa știința modernă să ne sedeze și să ne modifice copiii, poate ar merita să ne punem întrebări și să judecăm cu propria minte, chiar dacă nu suntem specialiști. Uneori, bunul simț și logica firescului ne pot ajuta să identificăm adevăratele probleme, în loc să tratăm medicamentos simptomele. În cazul acesta, pentru mine e clar că principala cauză a comportamentelor clasificate drept ADHD este mediul (școlar și/sau familial).

Jos cu temele!

El a adăugat că ”povara aproape imposibilă” impusă de teme era, în parte, rezultatul măsurii în care acei copii se simțeau învinși – cum investeau ore întregi fără a primi mare lucru în schimb; cum părinții se simțeau frustrați când își împingeau copiii de la spate, dar și când nu-i împingeau, când îi ajutau la teme, dar și când se abțineau. ”Ajungi să-ți distrugi relația cu copilul”, i-a spus un tată.

Cu sau fără curriculum?

Cred că e evident că pentru mine educația adevărată nu se face pe baza unui curriculum, ci a nevoilor și dorințelor fiecărui elev. Bineînțeles, să oferi o asemenea educație înseamnă să ai încredere în copil, în dorința lui înnăscută de a învăța și în alegerile pe care le face pe parcursul dezvoltării sale. Înseamnă să sprijini cu răbdare și respect traseul fiecărui copil, cu poticnelile și avânturile inerente, și să reziști tentației de a da mai mult ajutor decât e nevoie. Și, cel mai important, înseamnă să-i acorzi copilului încredere și libertate.

De ce e nocivă segregarea copiilor după vârstă?

De ce sunt copiii separați pe criteriul vârstei în școlile noastre?

Cred că motivul are de-a face mai mult cu adulții decât cu copiii. Având în vedere sistemul de învățământ organizat pe trepte, datorită viziunii lineare asupra dezvoltării copiilor, pare logic să faci ”trierea” după vârstă. Pe măsură ce înaintează în vârstă, copilul urcă treptele impuse de școală. Ce poate fi mai simplu pentru cei ce întrețin sistemul?

Cine este Moș Crăciun?

În fiecare an mă uimește efortul pe care îl depun adulții pentru a-i da viață lui Moș Crăciun (de la părinții care conspiră pentru a împodobi pe ascuns bradul până la crainicii de știri care ”urmăresc” sania în traseul ei magic prin lume). Și nu pot să înțeleg de ce-și subminează propria strădanie și le strică celor mici bucuria aducând în discuție condiționarea.

Goe și Ionel – doi obraznici?

Din păcate și nu de puține ori, cărțile sunt folosite în școală pentru a manipula comportamentul copiilor, în loc de a cultiva acele valori în care credem. Două exemple grăitoare sunt schițele lui Caragiale, Vizită și D-l Goe, care apar în toate manualele pentru clasele a V-a și a VI-a, uneori chiar mai devreme, și sunt abordate în același fel: judecarea comportamentului personajelor-copii, găsirea unor etichete cât mai zdrobitoare, blamarea copiilor și a părinților care nu au știut să-i educe și concluzia moralizatoare: Nu trebuie să ne purtăm ca ei!

Disciplina este problema – nu soluția!

Și a trebuit să mai treacă timp înainte să pot recunoaște că nu dădeam vina pe ei. Problema nu erau copiii – era programa și faptul că mă bazam pe manuale, fișe de lucru și o dietă de fapte și abilități fără legătură între ele. Chiar mă așteptasem ca elevii să fie nerăbdători să învețe despre ”Prietenul nostru, Adverbul”? Date fiind aceste tipuri de sarcini, ar fi fost uimitor ca ei să nu se fi purtat rău.

”Învăț, dar îmi puneți 10?”

Am urât multe lucruri care fac parte din meseria de profesor, dar niciunul la fel de mult ca notarea. Simplul fapt de a desemna un număr pentru activitatea, cunoștințele sau abilitățile unui copil mi se pare absurd. Iar perspectiva copiilor asupra notelor este ușor de sintetizat: ”Trebuie să învățăm ca să luăm note bune (recompensele) și să evităm notele proaste (pedepsele).”

Pedepsiți sau răsplătiți = copii nefericiți (II)

Copiii merită un curriculum atractiv și o atmosferă empatică pentru a putea acționa în spiritul dorinței lor naturale de a afla despre lucruri diverse. Niciun copil nu merită să fie manipulat cu stimulente extrinseci pentru a se supune voinței altora. E remarcabil cât de des folosesc educatorii cuvântul ”motivație”, când ceea ce vor să spună este supunere. Într-adevăr, unul dintre principalele mituri din această zonă este că poți motiva pe cineva. Când întâlniți un articol sau un seminar intitulate ”Cum să-ți motivezi elevii”, vă recomand să-l ignorați. Nu poți motiva o altă persoană, deci a concepe chestiunea în acest fel garantează folosirea unor procedee de control.

Pedepsiți sau răsplătiți = copii nefericiți (I)

Nu ești mulțumit de cât mănâncă sau învață copilul tău? Noi avem soluții pentru toate tipurile de părinți! Dacă ești un părinte iubitor, e suficient să-ți răsplătești copilul cu un desert copios, cu o nouă jucărie sau cu o bătaie pe creștet: ”Ce băiat cuminte!/Ce fată bună! Bravo!”. Dacă ești tipul autoritar, pedepsește-l printr-un reproș sau anularea unui ”privilegiu”. În societatea noastră evoluată, bătaia este un act barbar și inutil, mai ales când există modalități mai ”blânde” de a-ți determina copilul să facă ce vrei tu.

Teacher, leave the kids alone!

Profesorii din școlile tradiționale sunt copleșiți de responsabilitatea învățării. Ei trebuie să-și motiveze elevii, să planifice în detaliu ce, cum, cât și când vor învăța copiii, să le fie model de comportament și de exprimare, să evalueze constant ”progresul” elevilor și să corecteze eventualele ”derapaje” de la standardul impus de stat. Nu-i de mirare că ei nu pot crea o autentică legătură cu copiii și acționa în spiritul nevoilor acestora.

De ce Educație Democratică?

Ce propune Educația Democratică? Libertate: de a alege ceea ce îi afectează în mod direct și individual, ceea ce este demn de interes și pentru care dovedesc o înclinație, de a hotărî ritmul și felul în care se desfășoară învățarea. Cum? Punându-le la dispoziție Clase Deschise, fiecare cu o anumită funcție (muzică, alfabetizare, matematică, științele naturii etc.) și acordându-le libertatea de a alege între ele, de a decide când, pentru cât timp și în ce ordine studiază anumite domenii. Se înțelege că orarul clasic, cu toate constrângerile sale, este abandonat.

Limba noastră-i o comoară…

Câți dintre noi nu s-au chinuit să spună în ordine toate chițibușurile unui algoritm de analiză gramaticală? Sau să împartă în propoziții o frază alambicată scoasă dintr-o carte? Câți vă mai amintiți diferența dintre o subiectivă și o completivă directă și când ați avut ultima oară nevoie de acestă distincție?

Temele pentru acasă sunt inutile!

Am auzit de curând pe cineva spunând că, începând cu clasa întâi, copilul trebuie să uite de joacă și să învețe. Îmi explica cu o voce acră: ”Îi ajunge cât s-a prostit până la 6-7 ani!”. Cu mai mult de un secol în urmă, Ion Creangă (1837-1889), un dascăl pasionat și un povestitor neîntrecut, susținea cu tărie libertatea copilului de a se juca, invocând proverbul: “dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…” (Amintiri din copilărie). Într-o vreme în care pedagogia abia se contura, iar teoriile cognitive atât de la modă astăzi încă nu ne influențau, înțelepciunea populară îi recunoștea copilului dreptul natural la joacă. Cine suntem noi să-l refuzăm?

Mami, tati, nu mai vreau să merg la şcoală!

Cum reacționezi? Alegi să-l ignori pentru că școala nu e făcută ca să-ți placă, pentru că de fapt nici ție nu ți-a plăcut, dar ai suportat cu stoicism și n-ai murit? Ba chiar ai ajuns foarte bine, ai un serviciu interesant și bine plătit. Poate chiar crezi că experiența școlară te-a întărit pentru a putea face față ”junglei pe care o numim viață”.

De început

”Dar totuși” (ca să subliniez, pleonastic desigur, contrastul), continuu să mă pregătesc pentru acestă frumoasă meserie, urmând cursurile unui masterat de didactică. În sfârșit am ajuns să învăț CUM să fiu profesor. Poate credeați și voi, ca mulți alții, că te naști profesor. Nu e mai adevărat decât că te naști inginer sau bucătăreasă.