7.3/10 pe IMDB
Dacă până în anii ’70 şcoala publică americană era una dintre cele mai bune şcoli din lume, situaţia s-a schimbat dramatic. Totuşi, un studiu arată că deşi elevii americani sunt pe ultimul loc la matematică, aceştia sunt pe primul loc la încrederea in ei. Problema cu sistemul public de învăţământ american este că şcolile nu s-au schimbat, însa lumea din jurul lor da.
Ritualul din fiecare dimineaţa, în care părinţii îşi pregătesc şi îşi duc copiii la şcoală, le creează acestora o senzaţie de neplăcere, cauzată din pricina faptului că există frica de a-şi trimite copiii la o şcoală proastă.
Şcoala publică din America, ca şi multe şcoli din România de altfel, te fac să simţi că îţi laşi copilul la voia sorţii. Scoala publică din America este denumită de multe ori în acest documentar ca fiind fabrica de eşec sau de renunţare. Există şcoli publice unde nivelul de eşec ajunge până la 2000 de cazuri. Doar într-un an, din clasa a IX-a într-a X-a se pierd 800 de copii. Aceşti copii nu au interese şi nici aspiraţii. Se pune totuşi întrebarea dacă cartierul rău famat sau şcoala cu nivel scăzut fac copiii să renunţe la şcoală.
Documentarul arată şi cum toţi preşedinţii au discursuri pline de entuziasm despre cum vor ajuta ei schimbarea sistemului educaţional, dar în acelaşi timp arată procentajele scăzute la matematica şi lectură a elevilor din America.
Părinţii dau vina pe profesori pentru că nu-şi fac treaba, aceştia din urmă afirmând că ei oricum îşi iau banii, fie că elevii învaţă sau nu. Problema cu profesorii dezinteresaţi în America stă în faptul că aceştia, odată ce semnează contractul de muncă, au locul de munca asigurat pe viaţa. Aşadar, nu poti da uşor afară profesorii care nu-şi fac treaba sau directorii care administrează prost o şcoală.
Se arată, la un moment, dat o statistică care are ca şi concluzie faptul că doar 1 la 2500 de profesori incompetenţi sunt daţi afară.
Pe parcursul documentarului, există mai multe interventii din partea persoanelor din sistemul educaţional american şi din domeniul de business. Printre ei se numără şi Michelle Rhee, fost cancelar al sistemului de şcoli publice din Washington DC, care la un moment dat, dând afară foarte multi profesori, a devenit persona non grata. Michelle Rhee vorbeşte cu tristeţe despre faptul că se închid ochii faţă de injustiţiile cărora li se întâmplă copiilor în scoli doar de dragul armoniei printre adulţi.
Pentru că vor cu tot dinadinsul ca ai lor copii să ajungă la colegiu, părintii ajung să-şi înscrie copiii la loterie pentru şcolile care le asigură faptul că 96% dintre elevi vor promova şi toţi vor fi pregătiţi pentru colegiu. Aceste școli au însă un număr limitat de locuri şi astfel se ajunge la situaţia în care pentru 110 locuri aplică 500 de elevi sau pentru 10 locuri aplică 200 de elevi.
Documentarul regizat de Davis Guggenheim este puţin confuz, mai ales când vorbeşte despre multele tipuri de şcoli din America, însă există o asemănare foarte mare cu ce se întampla la noi, politicienii care te asigură că lucrurile se vor schimba, uniunile profesorilor care tot timpul sunt nemulţumite, persoanele care chiar pot schimba lucrurile, dar care dau de tot felul de piedici.
Deşi documentarul vorbeşte despre multe lacune din sistemul educaţional, americanii au găsit totuşi nişte soluţii şi există optimism în sistemul educaţional american.
Voi ați văzut documentarul Waiting for Superman?
Sursă foto: IMDB.com.
