Despre independența și autonomia la copii. Cum facem să încurajăm și să dezvoltăm autonomia copiilor
Înainte să fiu mamă mă mândream cu abilitățile mele de a rezolva situațiile dificile, de a fi mereu în control iar motto-ul meu, o mare perioadă de timp a fost: dacă vrei ca ceva să iasă bine trebuie să-l faci tu însăți. Nu știam cât de mult mi se vor zdruncina credințele și cât de tare se vor reașeza lucrurile, inclusiv direcțiile mele de viață, după ce aveam să devin mamă. Nu pentru că acum nu mai pot să rezolv situații dificile sau că nu mai sunt în controlul lucrurilor din viața mea ci pentru că am învățat cât de bine este (pe termen mediu și lung) să însoțești pe cineva mai bine decât să controlezi, cât de mult bine poate să facă o atitudine detașată, liberă dar în același timp care formează un cadru decât una manipulativă, panicată, autoritară.
Despre ce vorbesc? Despre cum am învățat, din experiența mea (dar și a altora) că este important să încurajez autonomia copiilor mei, să îi însoțesc pe acest drum al descoperirii și cuceririi mai degrabă decat a lua frâiele numai în mâinile mele, fără să mă adaptez ritmului lor.
Autonomia înseamnă să te poți descurca singur
Obiectivul fiecărui părinte nu ar trebui să fie fericirea copilului său cât independența și autonomia lui. Dar independența și autonomia se învață și se practică încă de mic, de atunci de când apar primii germeni. Atunci când copilul atinge un milestone important și reușește să facă ceva singur, doar el însuși, atunci înseamnă că a mai câștigat puțină autonomie. Dacă cel mic învață să meargă dar noi nu-l vom lăsă deloc să meargă ci vom continua să îl punem în cărucior și o să-l ducem peste tot așa, este ca și cum nu-l lăsăm să se bucure de această victorie proprie (pentru că el a învățat și a reușit să meargă – doar el însuși), nu-i dăm aripile necesare pentru a exersa mersul, ba din contră, îl considerăm încă incapabil de a o face pe cont propriu. La ce duce asta? Pe lângă frustrare (pentru că dorința firească a copilului este să exerseze și să exerseze, să cadă și să se ridice de o mie de ori, până când va începe să și alerge mai încet și apoi mai repede și mai repede, cu mai multă încredere), așadar pe lângă frustare, îl impiedicăm să meargă efectiv. Nu discutăm acum de nevoia de a fi ținut încă în brațe, aproape de părinte sau nevoia de odihnă (pentru că da, un copil obosește mult mai repede ca un adult), vorbim de a-l împiedica să facă el însuși ceea ce deja a obținut prin efort propriu (sau învățat). Dacă copilul a învățat să mănânce cu lingura și furculița, nu o să i le luăm din mână și o să continuăm să îi dăm noi (pentru că nu vrem să facă murdărie sau nu-l vedem încă în stare să facă acest lucru), pentru că îl vom priva de bucuria victoriei și de lucrul obținut. Dacă copilul învață să se îmbrace singur, o să continuăm să-l îmbrăcăm noi (pentru că nu ne place cum și-a închis nasturele sau ce combinații de haine și-a ales)? Sau vom continua să îl încurajăm, să facă mai bine și mai bine? Și vom fi acolo să ne minunăm (cu adevărat și autentic) de eforturile pe care le face și reușitele lui?
Să crești un copil în spiritul libertății, al independenței și autonomiei înseamnă în primul rând să îi identifici nevoile și să i le împlinești. Apoi, să îi lași libertatea și să îi întreții dorința de a fi independent și autonom, dorință care se naște intrinsec și care nu are nevoie de laude deșarte și recompense. Da, copilul are nevoie de încurajări, de disponibilitatea părintelui, de însoțirea unui adult și de aprecierea eforturilor sale. Dar nu recompensarea lui duce la mai multă autonomie, nu e nevoie ca de fiecare dată când bagă lingurița cu mâncare în gură să îi zicem un bravo…are nevoie în primul rând ca nevoile lui de bază (fiziologie, emoționale și relaționale) să fie împlinite, astfel încât să fie suficient de încrezător în părinte, în adultul care îl însoțește și apoi în el însuși.
Autonomia este direct legată de stima de sine ș încrederea în sine și acestea se clădesc zi de zi, puțin câte puțin. Astfel, dă-i timp și spațiu copilului tău de a lua propriile decizii și de a face propriile alegeri. Este aici o linie foarte fină între a-i da libertate deplină, crezând că așa va fi independent de mic și va știi ce vrea și cum să obțină acel lucru, fără granițe, fără limite, fără limitări și, de partea cealaltă, de a fi în control absolut, de a-l considera pe cel mic doar ca pe un om mic, fără niciun pic de discernământ (este adevărat că acesta apare cam dupa 7 ani, dar totuși, acolo, el învațață să diferențieze binele de rău…în fiecare zi…), fără drept la replică, fără drepturi în familie. Atenție mare la cele două extreme care nu sunt utile deloc…
Nu ocoliți împlinirea nevoilor pentru câștigarea independenței timpurii a copilului vostru
Nu, independența nu se învață dacă îți lași bebelușul să plângă în pătuț, singur, până adoarme. La fel, copilul nu va învăța să meargă mai repede sau va fi mai detașat de tine dacă nu îl ”înveți” prea mult în brațe. Știți în mod sigur despre ce vorbesc. Nu lăsați acești așa-ziși experți (fie ei psihologi sau mame sau bunici) în creșterea copiilor să vă împiedice în a împlini nevoile esențiale încă de la naștere și … până când devin cu adevărat autonomi.
Fiți acolo mereu pentru ei, atunci când se lovesc și au nevoie de consolare (și de încredere că pot să meargă mai departe și de confirmare, că fac un lucru bun sau că durerea va trece). Nu îi spuneți: nu mai plânge, hai că n-ai pățit nimic, eh, hai, doar nu te doare așa de tare, hai ridică-te singur, doar ești băiat mare… etc… Nu le diminuați emoțiile sau sentimentele. Nu minimalizați ceea ce simt. Ceea ce simte fiecare este pur și autentic și nu are cum să fie altfel… Nu băgați sub preș toate aceste lucruri doar pentru că vă doriți un copil independent și autonom, cu orice preț… Nu va ajunge așa unul. Peste niște ani o să vă mirați că în continuare vă va cere mâna, vă va cere sprijinul, confirmarea, aprobarea: e bine mama? e bine așa? am voie? pot?
Dați-le dreptul de a decide, cât se poate de mult, asupra ceea ce se întâmplă asupra corpului lor, asupra emoțiilor lor, asupra intimității lor în spațiu și timp. Fiecare dintre noi are nevoie de o ”grădină secretă” de acea intimitate care apare încă din primii ani de copilărie, când cel mic, în joacă, își face tot felul de culcușuri, căsuțe, bârloguri, pe care și le proiectează și le amenajează singur și, în care nu ai voie – tu ca adult sau orice alt copil – să intri fără acordul lui. Nu ai voie să schimbi nimic, să faci curat, să pui sau să iei nimic fără acordul lui. Acesta este primul lucru care ar trebui să ne dea de gândit asupra intimității asupra spațiului. Dați-i spațiul acesta copilului și posibilitatea de a face ceea ce vrea el (în toți parametrii de siguranță, firește) și el, încet, încet, își va consuma această nevoie de intimitate și va începe să prindă gustul deciziilor în ceea ce privește persoana lui proprie. Și așa încep să apară alți muguri ai autonomiei (camera lui o amanajați împreună, are libertatea de face aranjamentele, de a alege culorile etc). Poate sunt lucruri mici care credeți că nu duc nicăieri. Sau poate sunt lucruri ce vi se par mult prea importante, decizii mult prea mari pentru a fi luate de un copil așa de mic…dar …ingredientul cheie in toate: încrederea în copil, însoțirea lui, în calitate de partener (și nu de conducător autoritar), detașarea de rezultat și concentrarea pe drum, pe efort.
Mi-ar plăcea să știu voi cum ați făcut pentru a încuraja și a dezvolta autonomia copiilor voștri. Când ați descoperit că cel mic este pe cale de a mai avea o victoriei pe acest drum și cum l-ați susținut? Sau poate nu l-ați susținut atunci și au fost unele urmări. Chiar aș vrea să știu… Promit să vă povestesc mai detaliat cum am procedat și eu, în primul rând cu Ioana și apoi, să vă împărtășesc câteva lucruri și despre junior și pașii lui mici spre autonomie.
