Mi-am pus toata tristetea si frustrarea si toate intrebarile si toate  bucuriile intr-un simplu titlu….rascoala, iubire, despartire, moarte, salvare. Acestea sunt jocurile si starile prin care trecem, in fiecare zi, de mai multe ori pe zi, de mai multe zile, ba chiar saptamani.

Cum asa? Little miss se rascoala, se razvrateste, se manifesta, se impune, refuza, refuza, refuza. Apoi iubeste, ma iubeste, imi spune ca ma iubeste, imi spune ca un secret – ca ma iubeste, vine si imi cere sa ma iubeasca, sa ma imbratiseze. Si dupa iubire vine despartirea. Orice papusa, orice bucatica de plastelina, in orice moment al zile, totul devine o mamica (si un tatic) care pleaca (de obicei la serviciu) si un copil, care ramane undeva (acasa sau la gradinita). Si mamica pleaca si apoi revine. Si tot asa si tot asa…de vreo 10 ori pe zi. La prima ora, la gradinita sau asa, aparent din senin, imi propune jocul asta. Ba, de multe ori, ea este mamica si eu sunt copilul si ea pleaca si eu plang si ma tanguiesc si ma prind de ea ca un scaiete si nu mai vreau sa-i dau drumul. Si ea rade (dar cateodata chiar nu rade) si tot insista sa ne jucam si sa ne jucam. Alta data insa obosesc de jocul asta, realizez cat o ajuta dar pur si simplu nu mai pot.

Tot foarte recent (dar foarte des) se intampla sa ne jucam de-a oamenii care mor. Ea moare, eu mor, papusa moare, printesa moare, lupul moare, eventual cade si in foc/in jaratec (da, si pentru povestea Capra cu trei iezi am cereri de citit, in fiecare seara, de ceva timp). Dar vine intotdeauna si salvarea. Salvarea de la moarte sau salvarea din groapa sau salvarea de la invartit. Ea sau eu trebuie sa cadem in groapa si cealalta are misiunea de a o salva (mi-am dat seama, la vreo saptamana dupa ce ne jucam acest joc cu cazutul in groapa ca stiu de unde se trage spaima – acum o luna, intr-o seara, in vacanta noastra din Delta, in drum spre plaja sa vedem licuricii din apa, cu Ioana in mei-tai am cazut prin intuneric, cu un picior intr-o groapa. Am cazut in gol, aproape ca am lovit-o pe ea de pamant, asa de adanca era groapa, nici nu stiu cum am facut de nu mi-am scrantit nimic. E adevarat ca domnu’ meu m-a tinut cat a putut si apoi m-a ‘salvat’, tragandu-ma din groapa…si eu ma miram de unde pana unde vrea domnisoara noastra sa ne jucam de-a cazutul in groapa si de-a salvarea…).

Joaca joaca, parintit parintit…dar cateodata iti vine sa iei o pauza de toate astea…joaca terapeutica…hmm…cred ca si eu am nevoie de terapie 🙂