De vreo 3 saptamani trecem prin tot felul de stari…virusate, bolnavicioase. Cand am zis ca ne-a trecut, ne-a luat din nou si mai rau ca prima data. Little miss a scapat mai usor ca mine dar totusi a sarit o saptamana de gradinita. Mi-e capul in ceata, greu si tot corpul parca a trecut printr-o menghina…ma simt de parca m-ar fi zgaltait cineva (puternic) din toate incheieturile si m-ar fi lasat lata, ca o carpa… ziua imi e putin mai bine, dar cand vine seara o luam de la capat. Astept sa treaca starile astea si ma tot intreb oare ce-o fi declansat ‘spalarea’ asta de toamna. Pot sa zic ca circula o viroza urata prin oras…dar stiu bine ca poti sa stai in mijlocul tuturor virusatilor si sa nu iei nimic sau poti sa stai pe acasa si sa sa te imbolnavesti ‘din senin’. Inca ma mai gandesc la toate astea. Cert e ca nu-i usor sa fii bolnav cand ai copil mic, care desi e si el bolnav, n-are nimic de-a face cu starea pe care o resimti tu. O mai incomodeaza o tuse, mai ‘curge mucul meu’ dar cam atat. In schimb, muma de copil se taraste prin casa (asta cand reuseste sa se ridice dreapta din pat) si isi face procese de constiinta ca n-a scos copilul la aer…si iaca asa..
Pe de alta parte, viata merge inainte, domnisoara noastra se dezvolta frumos si armonios pe toate planurile (wishful thinking :D). Adica isi dezvolta tot felul de abilitati si de stari… a inceput cu cocotatul peste tot (pana acum m-am si mirat ca nu prea a avut tentative) – ceea ce s-a soldat numai aseara cu 2 cazaturi…in baie :(. Apoi ne ‘citeste’ din carticele, citeste despre domnisoarele educatoare de la gradinita, despre copii, fiecare pe numele lui, cu ce face el, unde sta la masa, ce mananca, ce-a mai facut ea in ziua respectiva…insa cel mai mult ‘citeste’ pe limba ei. Am observat ca zice ‘l’ in loc de ‘r’: Dora e Dola, Sara e Sala, piure e piule …si altele. N-a renuntat la multe din cuvintele ei – inventate – tot asa insista sa le zica (celebru este numele Smarandei care a ramas Baia in continuare…) dar chiar nu-i niciun bai. Apoi vin chestiunile mai consumatoare de energii, cum ar fi: dorinta dusa pana la extrem de a nu dormi ziua, incapatanarea cu care face fix invers ceea ce o rugam noi, incercarile de ma lovi/musca si altele pt a ma face sa plang (asa imi zice ea ca sa ma muste ca sa plang), refuzul de a purta scutec dar si refuzul de a face treburile intr-un loc organizat. Intre timp am renuntat la scaunul de masa de bebelus si sade pe scaunul de oameni mari, refuza sa manance cu lingura mica si vrea musai lingura de oameni mari (bine, atunci cand accepta sa manance)… in mod sigur d-astea obisnuite varstei…
Altfel, a lasat-o mai usor cu impinsul sau lovitul (desi asta este primul impuls atunci cand vrea atentia cuiva, copil sau adult), a invatat sa imparta si chiar propune ea copilui sa “faca ‘chimb” (vad ca asta se intampla mai mult cu copiii cunoscuti decat cu cei necunoscuti si mai mult cu cei care sunt mai blajini si nu incearca sa-i smulga din mana jucaria). Folosim cu succes dar totusi timid tehnica de comunicare empatica in care m-a initiat Monica 🙂 Citim in fiecare seara, la culcare. Pictam aproape in fiecare zi (cu toate ustensilele, inclusiv coatele :D). Ne jucam asa de frumos…mai frumos ca niciodata…si ma pune in niste situatii de a inventa si a-mi da frau liber imaginatiei…chiar e minunat sa ai copil in casa!
Coca a invatat sa framante la gradinita…aici o pregateste pentru placinta, cu bunica – aka muica sau munica sau muni
Castelul 3d primit cadou – a rezistat mai putin de 24 de ore dar a fost de mare efect, mai ales cand nu stiam ce sa mai facem prin casa. Recomandare, nu luati asa ceva la copiii sub 4 ani…a vrut sa vada ce e intre ‘zidurile’ lui 😀
Joaca preferata – sa le dam sa manance la diversi…
Picturi picturi…de data asta spiralele sunt ale ei – de fapt sunt ‘mec mec cocobec, scoate coane cocobeci’
Si piesa de rezistenta, proaspata, calda…este prima data cand o vad adormind singura, cu capul pe masa, dupa 2 ani si aproape 5 luni…trebuia consemnata ziua, zic… pe ecran tocmai rulase un Pocoyo iar in picioare domnita purta conduri de lemn olandeji (luati cu bulbi de lalele, din piata de flori, acu niste ani) 😀
Vai ce dulce e cum a adormit! Nici noua inca nu ni s-a intamplat, si am vazut atatea poze cu bebelusi adormiti la locul de joaca sau la masa :))
Imi place tare mult sa va citesc, si chiar daca seamana puii nostri la multe aspecte mai dificile :D, voi sunteti mai faine din punct de vedere artistic, al jocurilor si activitatilor! Multumim mult de idei! Abia astept sa ma apuc acum de desenat cu el :)))
O recunosc pe Andreea mea in multe din descrierile tale si ma amuz sa vad cat de diferiti si totusi asemanatori sunt copiii la varsta asta. Mai ales la obiceiurile mai putin placute:d. Noi nu am avut probleme cu muscat, dar unele tentative de dat palmute atunci cand ii spun sa faca ceva si nu-i convine am avut. Le combatem cu calm si rabdare, intelegand cat de mari sunt frustrarile la 2.5 ani. .. Andreea e in faza in care vrea sa faca totul singura, chiar si lucruri pe care nu le reuseste. Asa ca stam cate 5 minute sa incalte o soseta, inca 5 sa scoata o bluza prea stramta pe cap, alte minute ca sa prindem fermoarul si tot asa..Incercarea de a o ajuta la noi duce la isterii nestapanite. Asa ca prefer sa ma dau deoparte si sa astept. Uneori, rar, ma cheama sa o ajut..
Am bifat si prima raceala pe toamna asta, pornita de la ea, continuata cu avant la mine…caci da, astia mici trec mai usor prin boala pe cand noi ne taram ca soparlele si cautam un colt de pat sa ne prabusim…
Pupici Ioanei si zile frumoase la gradi:)
Raluca – multumim de aprecieri dar nu suntem asa de faine pe cat crezi 😀 Da, te inteleg cand zici ca nu l-ai vazut niciodata adormind asa pur si simplu…nici eu pana acum … da’ uite ca s-a intamplat si ne-mai-intamplatul 🙂
Roxana – de admirat rabdarea voastra! pe bune… iar cu racelile, cam asa e… Si voua la fel, cu gradinita si cu toate cele 🙂
sanatate multa, felicitari pentru progrese si pentru toate frumusetile pe care le reprezinta fetita ta!
Multam Luminita! 🙂