Mie imi pare bine ca a venit toamna! Sincer, mi-ar mai placea si cate o ploicica din cand in cand, sa scoatem cizmele si pelerinele… imi place si soarele moale de dupa-amiaza si racoarea din timpul noptii. E perfect asa! Probabil ca vremea inca foarte calduroasa ne imbie sa mai fugim din oras nitel. Ne-a ramas gandul la mare…sper sa o revedem curand. Ne-a ramas gandul si la niste dealuri/munti. Tare mi-ar placea sa mai fugim cu cortul putin…

Intre timp, trebuie sa anunt ca domnisoara a inceput sa mearga la gradinita. Sper ca inceputul acesta nou si activitatile noi din viata ei sa o faca mai libera si mai independenta…si mai cum vrea ea…N-am cautat foarte mult o gradinita, caci stiam bine pe ce fagas vrem sa o luam cu ‘educatia’. Si sper sa fie asa cum ne imaginam noi ca ar fi, asa cum zice domnul Steiner ca ar fi scoala Waldorf… Sper sa fie cat mai ocolite caile clasice de educatie, caci tare m-am intristat azi cand am citit lucruri adevarate, la Andreea sau la Degetica 🙁

Pana una alta, acomodarea merge bine. Noi am mai vizitat impreuna vreo luna jumate gradinita, acum cateva luni, asa ca domnisoara cunostea personajele de acolo, ritualul zilnic etc. Cele 4 ore pe care le petrece cu doua fete minunate si cu cei cativa copii de la ‘grupa mica mica’ pare ca-i priesc. Si imi dau seama ca-i place…chiar de dimineata topaia vesela prin casa, cu rucsacelul ei in forma de pestisor – special luat pentru cand va merge la gradinita…ca ‘hai tati la gadita’ … si cum imi face cu mana la plecare, stiind foarte bine ca ne despartim pentru scurt timp, caci dupa pranz ma infiintez sa o iau.

Decizia de a o inscrie la gradinita a fost luata inainte sa stiu ca nu ma voi intoarce in campul muncii; apoi ne-am tot gandit daca intr-adevar ar fi bine sau nu pentru ea. Am zis, fiind intr-o stare de oboseala/nevoie de timp pentru mine/nevoie de timp pentru alte lucruri etc, ca poate totusi ni s-a deschis calea cu gradinita nu intamplator si ca poate ar fi bine sa incercam. Asa ca…pana acum…totul bine. Da, bifam si primul guturai de toamna (posibil ca si ‘intrarea in colectivitate’ – vai cum suna… – sa fi avut o influenta), usor si fara prea multe urmari. Bifam si prima tristete cu plansete intrerupte in a 4-a zi de gradinita. Intr-a cincea mi-a zis ca  nu mai e trista si ca nu mai plange (fara nicio incurajare sau descurajare din partea noastra)…e incredibil cum poate si stie sa-si exprime sentimentele, alea pe care le cunoaste acum si poate sa le numeasca… la fel cum isi exprima frica sau curajul (‘Ioana nu e fica’ – adica ei nu ii mai e frica) sau placerea sau bucuria…