Cand mi-am dat seama pentru prima data ca little miss intelege ceea ce ii comunic si pune in actiune cele comunicate am realizat ca o mare responsabilitate se aseaza pe umerii nostri. Daca pana atunci grijile erau de somn, hrana, pupaceli, cantecele si alte joculete, dintr-o data mi-am dat seama ca vine timpul educatiei. Si ca in toate lucrurile importante ce tin de copii, aveam sa ma intalnesc cu cele 2 extreme.
Ca si la nastere, alaptat, diversificare unde, se zice, ori e alba ori e neagra, ori e laie ori balaie…ajunsesem iarasi intr-un moment unde trebuia sa ‘aleg’ o cale. Oare trebuia sa fiu cat mai ferma, cu cat mai multe reguli, fara sa ma abat de la ele, sa ma las manipulata cat mai putin de propriul copil? Trebuia sa aleg calea mai grea (care avea sa opuna rezistenta si avea sa genereze plansete) dar care intr-un timp (relativ) scurt avea sa-mi aduca numai beneficii? Trebuia sa fiu ca majoritatea parintilor pe care ii auzeam prin parc: nu ai voie, nu poti, nu te las, nu te duci, nu te intorci, nu te urci, nu te murdaresti, nu ai voie, nu ai voie…ca apoi copilul sa invete (caci se stie, nu are discernamant si nu e bine sa-l intrebi ce vrea…)? Ma uitam in jurul meu la copii fel de fel si la o prima vedere ai fi zis ca that turned out ok… Bine, poate n-as fi exagerat cu ‘nu ai voie’ dar oricum…sfaturile pe care incepusem sa le primesc erau de partea asta a baricadei…
Pe de alta parte era si optiunea unei educatii (cat mai) libere, copilul are voie (cam) orice (atata timp cat nu e in pericol el sau altcineva, cat timp nu atenteaza la securitatea sa sau a altuia). Optiune prin care se incuraja comunicarea deschisa, empatia, exprimarea sentimentelor, implicarea copilului in decizii..Eh, sunt multe de spus, de povestit despre asta. Tot ce am inceput sa fac a fost mai mult instinctiv, fara sa-mi dau seama de prapastiile care se iveau intre cele doua ‘ideologii’…problema este ca atunci cand mergi mai mult dupa feeling si ‘dupa ureche’, fara prea multa documentare, te pot debusola usor tot felul de curenti. Si debusolarea e nasoala rau rau…Nu mai ai incredere in nimic, nu mai ai incredere in tine. Pana la urma incepi sa te detasezi, incepi sa simti si sa crezi in ceea ce simti. Si hotararea e luata. Ramai pe calea ta (aleasa) si incerci sa faci tot ce e mai bine si incerci sa dai tot ce e mai bun in tine. Fara alte pretentii de coaching, carti citite din scoarta in scoarta, documentare si impresii, analize de cazuri, carti de psihologie… Iti dai seama ca nu le poti face pe toate. Cel putin cand esti doar tu and the baby (da, e si domnu’ sot dar are si el treburile lui, indatoririle lui, grijile lui – nu i le poti pasa pe toate ale tale).
Asadar, am citit cateva carti, am mai citit cateva bloguri, am mai vorbit cu cateva mamici, am fost la cateva seminarii si desi ar mai fi multe de citit si de invatat si de analizat, macar stiu unde ma aflu. Nu ma mai misc haotic prin bezna. ‘Rezultatele’ comunicarii noastre si echilibrului pe care ma straduiesc sa il aduc in viata Ioanei incep sa se vada. Imi mai aduc aminte ce scria intr-o carte sau in alta si imi dau seama ca am avansat, ca era corect ce citisem pe acolo, ca se intampla lucruri frumoase daca faci lucruri frumoase. Si ca da, dureaza…si dureaza…dar cred ca este pentru totdeauna.
Little miss a fost de la inceput un copil ‘agitat’, ‘neastamparat’, ‘nelinistit’, foarte demanding pe scurt. Asta m-a facut (dupa cum am mai marturisit) sa cred ca o iau razna, sa cred ca nu mai pot, ca nu mai vreau, sa zic ca ‘de ce nu e ea ca alti copii…asa… si asa…’. M-a facut sa ma indoiesc de calitatile mele de mama, de calitatile mele de comunicare, de rezistenta. Era de fapt o rezistenta (proprie, psihica) pe care trebuia sa o depasesc. Cu fiecare etapa care vine inca ma mai prinde din urma dar stiu ca pana la urma o depasesc. Pana la urma, fiecare are ‘lectiile’ lui de invatat, nu toata lumea se naste zen, sau are o anumita cunoastere intr-ale mamiceniei. Cred ca un copil are nevoie de iubire, de iubire neconditionata, de iubire manifesta, de imbratisari neconditionate, de brate neconditionate. Cred ca are nevoie sa fie acolo unde sunt parintii lui, sa inteleaga viata prin parintii lui, sa invete viata prin parintii lui.
Cred ca are nevoie sa stie, sa invete cum sa-si exprime sentimentele. Cred ca are nevoie ca parintii sa-si exprime sentimentele, sa invete si veselia si tristetea si grija si detasarea. “Copiii nu au nevoie de parinti extraordinari, ci de fiinte umane care sa vorbeasca pe limba lor si sa fie capabili sa patrunda in inima lor” (Augusto Cury)!
