Am o mărturisire de făcut: cred că devin alergică la metodele clasice de creștere a copiilor. Nu glumesc. Am simptome serioase. De fiecare dată când aud un adult întrebând un copil ”Ce spui?” când îl salută cineva sau i se dăruiește ceva, îmi crește tensiunea. Când aud părinți sau bunici pretinzându-le copiilor să zică ”Sărumâna” și ”dumneavoastră”, parcă-mi stă pe limbă un comentariu acid.
Lăsând (semi)gluma la o parte, nu sunt de acord cu bunele maniere forțate asupra copiilor. Nu că i-aș prefera ”sălbatici”, deși am impresia că sălbaticii pomeniți aveau și ei bunele lor maniere. Dar nu văd de ce am sâcâi copiii să spună în silă niște cuvinte convenționale când nu vor sau nu au sentimentele autentice care sunt exprimate prin cuvintele acestea. La ce ne ajută? Probabil ne legitimează ca părinți în ochii celorlați sau în proprii ochi. Dar e corect să facem asta pe spinarea copiilor?
Și mai am o obiecție, legată de o traducere din John Holt postată mai demult: dacă nu e frumos, politicos, de bun gust să corectezi un adult și să-i dai lecții de bune maniere, de ce nu e la fel și-n cazul copiilor? Mi se pare că vrem să-i învățăm să fie politicoși față de ceilalți purtându-ne nepoliticos față de ei.
Ca argument final, aduc în discuție rezultatul acestui mod de a relaționa cu copiii: mulțumiri și saluturi rostite cu jumătate de gură și cu gânduri nu tocmai plăcute, revolte și cuvinte obraznice când nu te-aștepți, lipsă de considerație față de ceilalți, lipsă de empatie.
Și ca să nu mă bănuiți de nepolitețea de a-mi impune punctul de vedere, l-am rugat pe A. S. Neill să răspundă la câteva întrebări, iar el a fost mai mult decât încântat să o facă. Dacă ești curios, poți citi mai multe astfel de răspunsuri în Freedom, Not Licence! (1966).
***
Cum pot copiii să învețe bunele maniere dacă nu li se spune cum să se poarte la masă sau cum să procedeze când fac cunoștință cu cineva? Sunt de acord că manierele nu sunt naturale. Deci ar trebui sau nu să fie predate?
Întrebarea este în realitate: Ar trebui să-i învățăm pe copiii noștri eticheta?
Îmi amintesc prima oară când am dat peste un castron cu apa pentru spalatul mainilor la o cină elegantă. Un bărbat a băut din al lui; eu am fost destul de atent încât să văd ce făceau ceilalți.
E bine să știi ce tacâmuri să folosești, însă desigur că eticheta diferă de la țară la țară. În Marea Britanie, niciun gentleman nu va bea dacă are mâncare în gură; dar pe continent, această regulă socială nu există. Am comis odată o gafă așezându-mă pe sofaua dintr-o casă germană; mai târziu, mi s-a spus că într-o casă germană sofaua este întodeauna rezervată oaspeților importanți.
A-ți scoate pălăria în fața unei femei este un gest care acoperă faptul că în societatea noastră patriarhală femeia este considerată inferioară. Manierele nostre speciale legate de femei arată o compensare pentru această credință.
Da, cel mai bine e să știi eticheta în lumea noastră convențională. Dar manierele sunt altceva. Bunele maniere înseamnă să te gândești la ceilalți. Manierele nu se pot preda. În școala mea, nu predăm eticheta; dacă un copil își linge farfuria, nu-i pasă nimănui, nimeni nu observă. Nu învățăm niciodată copiii să spună ”Mulțumesc” sau ”Bună dimineața”. Dar când un băiat și-a bătut joc de un nou elev care era șchiop, ceilalți copiii au cerut o ședință specială, iar celui care a jignit i s-a spus de către comunitate, în termeni foarte clari, că școala nu permite manierele proaste.
Un copil liber își dezvoltă maniere naturale; pe măsură ce crește, este destul de isteț încât să prindă politețea de suprafață care ar fi cel mai bine numită etichetă.
Dacă un copil nu este politicos în sensul obișnuit, îi va jigni cu siguranță pe anumiți oameni. Respingerea sau neplăcerea lor nu-i va fi dăunătoare?
Ce este politețea? A te gândi la ceilalți și la sentimentele lor. Copiii mici sunt interesați în primul rând de ei înșiși; adultul egoist este omul care nu a crescut niciodată.
Un copil disciplinat este politicos cu adulții dacă îi e teamă de ei; un copil liber dobândește o politețe naturală fără a-și sacrifica sinceritatea. Dacă un copil este întotdeauna obraznic este pentru că a fost crescut greșit și a dobândit un resentiment înpotriva adulților. Gândește-te la efectul nociv pe care îl are asupra copilului când i se spune ”Pup-o pe bunica” sau la resentimentul pe care îl simte când i se spune ”Copile, mulțumește-i mătușii Maria pentru cadoul frumos.”
Părinții și profesorii isteți nu cer niciodată politețe. Obrăznicia este crescută de părinți pretențioși. Doamna Popescu zice: ”N-aș vrea ca vecina de vis-a-vis sa creadă că nu mi-am crescut bine copiii”. D-na Popescu încearcă să-și mulțumească vecinii pe cheltuiala copiilor săi.
Cred că cuvântul ”recunoștință” ar trebui șters din dicționar. Oamenii care cer recunoștință sunt stupizi. Prietenul meu bun, Henry Miller, mi-a scris că face o mulțime de bani din publicarea cărții Tropicul Cancerului. ”Cred că Summerhill ar trebui să ia o parte”, mi-a zis și mi-a trimis 1000 de dolari. Dar sentimentele mele față de Henry nu sunt de recunoștință; sunt sentimente de căldură pentru un om care mi-e foarte, foarte drag. Nu știu ce sentimente aș avea dacă un necunoscut mi-ar trimite un milion de dolari. Sunt sigur că termenul ”recunoștință” nu le-ar acoperi.
Dragul meu părinte, lasă-ți copiii să-și găsească propria măsură de politețe. Dă-le iubire și vor fi politicoși automat. Dar dacă îi sâcâi cu reguli de purtare, s-ar putea să pui în ei bazele lipsei de considerație față de ceilalți.
Băiatul meu nu a fost învățat niciodată bunele maniere. Spune ”Mulțumesc” și ”Te rog” din proprie inițiativă. Dar, dintr-un motiv sau altul, mănâncă cu mâna. Soția mea și cu mine am așteptat cu răbdare sperând că va trece de faza asta, dar continuă să mănânce urât. Sincer, a devenit dezgustător pentru noi; și, pe lângă asta, ne întrebăm dacă nu se va obișnui așa pentru totdeauna, spre rușinea lui și a noastră în anii ce vor urma. Tu ce crezi?
Are 5, 10 sau 15 ani? Desigur că va trece de faza aceasta. Când își va aduce acasă la prânz prima iubită, nu va mânca cu mâna.
Nu aș face nimic în legătură cu obiceiul acesta atâta timp cât atinge doar ceea ce va mânca. Aș protesta cu siguranță dacă și-ar băga degetele în porția mea de plăcintă cu mere.
Poate are un complex privind convențiile. Felul în care mâncăm este convențional. De ce n-am mânca mazărea cu cuțitul sau turna ceaiul în farfurioară ca să se răcească? De ce nu putem apuca brânza cu mâna în loc de a o pune cu cuțitul pe biscuite? Dacă mâncăm merele și perele cu mâna, de ce n-am face la fel cu cârnații sau plăcinta cu carne? Cred că băiatul a dat peste ceva. Însă nu exclud ideea că motivul lui inconștient poate fi dorința de a-i enerva pe adulți.
Spui în scrisoarea ta că tu și soția credeți în principiul de a nu impune învățături sau restricții. Dar de când se întâmplă așa? Ați vrut să-i formați caracterul înainte să auziți de Summerhill? L-ați dominat cumva când era foarte mic? I-ați spus apoi, ceva ani mai târziu: ”Ești liber să faci ce vrei?„ Dacă e așa, atunci asta face. Dacă ar fi problema mea, n-aș zice nimic.
Mi-aduc aminte de o mostră minunată de bune maniere la care am fost martor. Primarul satului a invitat un muncitor la prânz. S-a servit carne tocată. Muncitorul a început deîndată să înfulece cu ajutorul cuțitului. Primarul a ridicat cuțitul și l-a manevrat bucuros. Desigur, i-am imitat și eu.
Bine te-am gasit 🙂 De fapt te-am gasit de ceva timp, am citit cu atentie si am dat mai departe. Plus ca am dezvoltat cateva alergii la practici comune de educatie. 🙂
Multumesc mult 😉
Mă bucur că-ți place ce citești pe-aici. 🙂
Mi-am permis sa-ti editez comentariul si sa sterg adresa de mail pe care mi-ai scris-o. O stiam deja din panoul de administrare a blogului.
In plus, chiar nu e prudent sa-ti postezi adresa pe site-uri publice, poate fi copiata si o sa te ineci in spam si phishing . 🙂 Take it from someone who’s working in internet security.
Te salut!
Mi se pare interesată abordarea acestui autor.
Cu mulțumiri,
Nela
Bine-ai venit pe Un alt fel de educație!
Da, e foarte interesant ce scrie Neill și nu doar în cartea asta. Dacă ți se deschide apetitul, în secțiunea Cărți poți vedea alte titluri din domeniu.
Lectură plăcută!
Buna! Citesc cu interes fiecare articol pe care il scrii.
Am un copil de 1 an si tare mi-ar prinde bine sa citesc si eu cartea de care vorbesti. Multumesc!!
Buna, Alina!
Ma bucur ca-ti pot fi de folos.
Hristos a inviat!
Buna Andreea!
Felicitari pentru blog!
Bun venit pe Un alt fel de educatie, Monica!
f f bun articolul!:)si descopar cu mare bucurie ca sunt multe altele asemenea in acest spatiu.
spor pe mai departe!:)
Bine-ai venit, Petronela!
Multumesc pentru aprecieri si sper ca vizitele tale pe Un alt fel de educatie sa-ti aduca mereu satisfactie.
Buna Andreea, sunt si eu interesata de subiectul tau.
Bine-ai venit, Ana Maria!
Buna!
Super interesant site-ul 🙂 …….super ideile.
Mona
Bun venit, Mona!
Îți mulțumesc pentru apreciere și mă bucur că-ți place blogul meu.
Ai un blog foarte interesant. Eu am fost educat pe principiu ce sa spun iar unele chestii devenisera asa de “motorii” incat ziceam buna ziua de mai multe ori aceleasi persoane:)
Cred ca copilul trebuie educat incat sa nu ajunga sa-i deranjeze pe altii dar sa fie lasat destul de liber incat sa isi gaseasca stilul sau.
BTW Atunci cand am invitat prima data o fata acasa m-am purtat cu ea ca si cand as fi iesit la restaurant cu niste adulti. Rezultatul a fost o discutie plictisitoare…
Bun venit, Andrei!
Mă bucur că-ți place blogul. Din păcate, mulți dintre noi au fost ”educați” așa. Din fericire, ne-am dat seama că nu-i bine așa și vom încerca să ne educăm copiii altfel.
Recunosc teama din ”copilul trebuie educat incat sa nu ajunga sa-i deranjeze pe altii”, o simt și eu pentru că cei mai mulți copii pe care-i întâlnesc au un mod de a se purta sau de a vorbi care e deranjant. Dar sunt sigură că, dacă ar fi fost lăsați liberi să se dezvolte ar fi înțeles și respectat libertatea și drepturile celor din jur. Dar cum să faci asta când libertatea și drepturile tale sunt încălcate constant, fără urmă de regret, ci cu mândrie și siguranța de a face ”ce-i mai bine pentru copil”?
Legat de ultima frază, am simțit și eu cât de mult ne afectează experiențele din copilărie în relațiile de cuplu. Parcă n-ar fi niciun aspect al vieții în care să nu purtăm în spate greșelile părinților noștri. Și nu, nu mă refer la păcatele lor, ci la greșelile lor față de noi, din felul în care s-au purtat și ne-au vorbit.
Sper să-ți placă ce mai citești pe aici și să ne spui și nouă ce crezi. 🙂
Buna Andreea,
Prin Mama lu’Ana am descoperit si eu blogul tau.
Bine-ai venit, Maria!
Mă bucur că m-ai descoperit!
Buna! Am citit un pic pe aici si sigur ma intorc pentru “lectii in profunzime”. Imi place mult ideea de crestere a copiilor pe care o promovezi si mi-ar placea sa preiau parti din ea la cresterea copilului nostru de 1 an. Ma cam sperie un pic integrarea in societate; sigur, nu conteaza asa mult “ce zic vecinii”, dar pe de alta parte, daca restul copiilor sunt crescuti altfel, nu exista riscul sa iti izolezi copilul?
Bun venit pe Un alt fel de educatie. Alina!
Te asteptam cu bucurie oricand :). Stiu ca integrarea in societate e o mare preocupare pentru majoritatea parintilor, insa nu cred ca ai de ce sa-ti faci griji. Si eu mi-am pus problema asta si-am intors-o pe toate partile, dar tot n-am gasit niciun motiv sa nu fac ce cred ca e mai bine pentru copil si stima lui de sine.
Cred ca un copil crescut in acest mod se integreaza poate chiar mai bine in societate, pentru ca se cunoaste pe sine, e independent si increzator in propriile forte, e mai putin afectat de actiunile celor din jur si mai empatic cu ceilalti. Sigur ca vor fi diferente intre el si ceilalti, dar cred ca va fi avantajat, nu privat de ceva. Sigur ca ar fi minunat sa aiba prietenie educati in acelasi spirit, dar nu e musai. In plus, parintii par din ce in ce mai deschisi la acest mod de parenting, asa ca se formeaza incet-incet un curent, ceea ce-nseamna ca vor fi din ce in ce mai multi copii educati asa.
Sunt si eu inca bolnava de “bune maniere” false… totusi nu ii oblig pe copii si ai dreptate, copiii se integreaza f usor in societate, tocmai datorita linistii lor interioare si datorita iubirii firesti care izvoraste din ei.
Da, sunt “programati” sa se integreze in societate si sa invete principiile ei de baza. Doar ca invatarea asta nu se poate realiza prin constrangere si amenintare, ci prin observarea comportamentelor dorite la persoanele apropiate, ideal indreptate si catre ei, nu numai catre alti adulti.
Eu lucrez cu copiii dintr-o casa familiala si azi mi-am propus sa discut cu ei bunele maniere. Cautand ceva mai putin scortos am dat de tine si ma bucur. Acum stiu cum sa abordez problema. Multumesc.