de Peter Gray
4. Interferența în dezvoltarea răspunderii personale și a auto-guvernării
Una dintre temele eseurilor de pe acest blog este faptul că cei mici sunt programați biologic să-și asume răspunderea pentru propria educație (iată o introducere). Se joacă și explorează în moduri care le permit să învețe despre lumea socială și fizică din jurul lor. Se gândesc la propriul viitor și se pregătesc pentru el. Închizându-i în școli și alte locuri reglementate de adulți și umplându-le timpul cu teme, îi privăm de șansele și timpul de care au nevoie pentru a-și asuma o astfel de răspundere. Mai mult, mesajul implicit sau explicit al sistemului nostru de școlarizare obligatorie este: ”Dacă faci ce ți se spune la școală, totul va merge bine pentru tine”. Copiii care se lasă păcăliți nu-și mai asumă răspunderea pentru propria educație. Ei presupun greșit că altcineva a stabilit ce trebuie să știe ca să devină adulți împliniți, așa că nu mai trebuie să se gândească ei la asta. Dacă viața lor nu iese tocmai bine, iau atitudinea unei victime: ”Școala (părinții sau societatea) e de vină pentru viața mea distrusă”.
5. Legarea învățării de frică, silă și monotonie
Pentru mulți elevi, școala generează anxietate intensă asociată învățării. Elevii care abia învață să citească și sunt puțin mai înceți decât ceilalți sunt emoționați când citesc în public. Testele produc anxietate în aproape toți cei care le iau în serios. Amenințarea cu eșecul și rușinea asociată nereușitelor produc foarte multă neliniște pentru unii. Am văzut când predam statistică la universitate că un procent mare de studenți, chiar și la universitatea mea de prestigiu, suferă de anxietate legată de matematică, aparent din cauza umilinței la care au fost supuși la lecțiile din școală. Un principiu psihologic fundamental afirmă că anxietatea inhibă învățarea. Natura forțată a școlarizării transformă învățarea în muncă. Chiar și profesorii o numesc muncă: ”Trebuie să muncești înainte să te joci.” Astfel, învățarea, după care copiii tânjesc din naștere, devine chin – ceva ce trebuie evitat oricând se poate.
6. Inhibarea gândirii critice
Se susține că unul dintre scopurile generale ale educației este promovarea gândirii critice. Dar, în ciuda discursurilor ținute de educatori despre acest scop, cei mai mulți elevi – inclusiv cei buni – învață să nu gândească critic când vine vorba de sarcinile școlare. Învață că rolul lor în școală este de a lua note mari la teste și că gândirea critică irosește timpul și le dă bătăi de cap. Pentru a lua o notă bună trebuie să ghicești ce vrea să audă profesorul și să o spui. Am auzit aceste lucruri de nenumărate ori la studenți și elevi de liceu, în discuțiile din afara clasei. Am depus multe eforturi pentru a promova gândirea critică la nivel universitar; am dezvoltat un sistem de predare creat pentru a o promova, am scris articole despre asta și am ținut multe discursuri la conferințe pentru profesori. Voi scrie un articol sau două pe acest blog. Dar, ca să spunem adevărul, sistemul de notare, care este principalul stimulent în sistemul nostru de educație, este o forță puternică care se opune dezbaterilor sincere și gândirii critice în clasă. Într-un sistem în care profesorii dau notele, puțini elevi vor critica sau măcar pune la îndoială ideile oferite de aceștia; și dacă încercăm să introducem gândirea critică notând-o, producem gândire critică falsă.
7. Reducerea diversității aptitudinilor, a cunoștințelor și a modurilor de gândire
Forțând toți elevii să treacă prin același curriculum standard, le reducem oportunitățile de a urma căi alternative. Curriculumul școlar reprezintă un subset minuscul din totalitatea aptitudinilor și cunoștințelor care sunt importante în societatea noastră. În zilele noastre, nimeni nu poate învăța mai mult de o mică parte din tot ce e de știut. De ce să-i forțăm pe toți să învețe aceeași parte? Când sunt liberi – așa cum am observat eu la Sudbury Valley School sau alții la copiii neșcoliți – urmează căi noi, diverse și imprevizibile. Își urmăresc interesele cu pasiune, muncesc din greu pentru a deveni experți în domeniile care îi fascinează și apoi găsesc modalități de a se întreține urmându-și pasiunile. Elevii forțați să parcurgă curriculumul standard au mult mai puțin timp pentru a-și urma propriile interese și mulți învață bine lecția conform căreia interesele lor nu contează cu adevărat; contează ce e măsurat de testele de la școală. Unii trec peste asta, dar prea mulți nu reușesc.
……
Această listă a ”păcatelor” nu este o noutate. Mulți profesori cu care am vorbit sunt conștienți de aceste efecte nocive ale educației forțate și mulți muncesc din greu pentru a le contracara. Unii încearcă să creeze o atmosferă de libertate și joc, în limitele sistemului; mulți fac tot ce pot pentru a îndepărta rușinea legată de eșec și pentru a reduce anxietatea; cei mai mulți încearcă să permită și să încurajeze cooperarea și empatia între elevi, în ciuda obstacolelor; mulți fac ce pot pentru a permite și încuraja gândirea critică. Dar sistemul lucrează împotriva lor. Poate e drept chiar să spunem că profesorii nu sunt mai liberi să predea așa cum vor decât sunt elevii să învețe cum vor. (Dar profesorii, spre deosebire de elevi, sunt liberi să renunțe; așa că ei nu sunt la închisoare.)
Trebuie să adaug și că ființele umane, mai ales cele tinere, sunt remarcabil de adaptabile și ingenioase. Mulți elevi găsesc modalități de a depăși sentimentele negative pe care le produce școlarizarea forțată și de a se concentra asupra celor pozitive. Luptă împotriva păcatelor. Reușesc să coopereze, să se joace, să se ajute unii pe alții să treacă peste sentimentele de rușine, să pună mândria nemeritată la locul ei, să combată bătăușii, să gândească critic și să petreacă oarece timp urmându-și propriile interese în ciuda forțelor care li se opun în școală. Dar să faci toate astea în timp ce îndeplinești cerințele educației forțate cere multe eforturi și mulți nu reușesc. În cel mai bun caz, orele pe care elevii trebuie să le petreacă îndeplinind sarcini școlare fără sens sau urmând ordine la școală scad cu mult timpul pe care l-ar putea folosi pentru a se autoeduca.
Am enumerat aici ”șapte păcate” ale educației forțate, dar am rezistat tentației de a le numi cele șapte păcate. S-ar putea să fie mai multe. Vă invit să adăugați altele, în comentarii.
În final adaug că nu cred că ar trebui să ne descotorisim de școli fără a le înlocui cu ceva. Copiii se educă singuri, dar noi, adulții, avem răspunderea de a le oferi contexte care le permit să facă asta în mod optim. Acesta este subiectul următorului meu articol.
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.