Totul a început când ne-am primit micul ghemotoc de bucurie, dulce și 
prețios. Cu trei săptămâni înainte de nașterea lui eram profesoară la o școală primară de stat. Îmi plăcea meseria mea și credeam că mă voi întoarce la ea după nașterea copilului meu, la un moment dat. Totuși, odată ce Lewi a venit pe lume, gândurile mele s-au schimbat drastic. Nu-mi puteam imagina să-mi dau ghemotocul scump altcuiva. În mod sigur nimeni nu-l putea iubi cum îl iubeam eu, nu-i așa?
M-am gândit la educația lui Lewi de foarte devreme. Pe măsură ce trecea timpul am realizat că nu-l puteam da pe mână unei școli oarecare la vârsta de cinci ani.
Când avea trei ani am început să mă gândesc serios unde aș putea să-l dau la școală. Am cercetat toate școlile de stat locale și am realizat că nu mai aveam aceeași părere despre sistemul educațional pe care o aveam cu doar câțiva ani înainte. În acea perioadă, dădeam meditații (ceea ce făceam de ani de zile ca profesoară). Am simțit nevoia să încetez pentru că nu simțeam că ajung la copiii pe care încercam să-i ajut. Progresau în privința cererilor sistemului, dar nu-și dezvoltau iubirea de învățătură și pasiunea pentru cunoaștere pe care le avea băiețelul meu de trei ani. Ce era în neregulă? Nu eram sigură atunci. Acum știu.
Am căutat informații despre Montessori și abordarea sa cu privire la învățare. Am găsit elemente care mă atrăgeau și am urmat această opțiune. Am vizitat școala, am participat la zilele deschise, am făcut cunoștință cu profesorii, le-am pus tuturor întrebări. Simțeam că ceva nu e în regulă.
Căutarea școlii perfecte pentru Lewi a continuat. Am început să iau în considerare homeschooling-ul ca opțiune. Mi se părea bun în multe privințe, dar era un concept relativ nou. Ca profesoară, credeam că homeschooling-ul este o alegere ciudată pentru părinți. (Retrag totul acum.) Din cauza reacțiilor negative pe care le primeam oricând menționam gândurile mele despre posibilitatea de a-l educa acasă pe Lewi și a numărului de întrebări fără răspuns pe care-l aveam despre ideea de a nu merge la școală în sine, am pus deoparte această opțiune și am continuat căutarea școlii potrivite.
Când Lewi a împlinit patru ani agonizam încercând să hotărăsc dacă să-l înscriu sau nu la grădiniță. În inima mea, simțeam că e greșit, dar toți prietenii lui erau înscriși, iar el spunea că vrea să meargă. După multe conversații cu personalul grădiniței locale și datorită gândurilor mele că probabil va merge la școală anul următor, l-am înscris reticentă. I-a plăcut. Se distra foarte mult și a creat o legătură frumoasă cu educatoarea.
Cam în aceeași perioadă, am început să mă informez cu privire la filosofia educațională Waldorf Steiner. Am participat la zile deschise, am vorbit cu profesori, am discutat cu părinții copiilor deja înscriși la școală. Am vorbit cu prieteni care urmau să-și dea copiii acolo. Am căutat informații pe Internet. Deși erau elemente ale abordării care mi-au plăcut, era totuși un sistem de învățare. Era o situație școlară cu mulți copii, în care toți trebuia să facă lucruri asemănătoare în aproximativ același timp în fiecare zi – 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână.
În timpul cercetării mele asupra abordării Steiner, am început să mă interesez din nou despre homeschooling ca opțiune. Atunci am dat peste unschooling și învățarea naturală. Am fost intrigată de filozofia conform căreia copiii învață cel mai bine când au libertatea de a alege singuri ce învață. Am învățat mai mult despre natura învățării în câteva luni scurte decât învățasem ca elev în sistemul școlar și, mai apoi, ca student la universitate.
A le da copiilor șansa de a-și conduce singuri propria învățare și de a-și regla viețile era un concept nou pentru mine. Dar uitându-mă la viața lui Lewi și înțelegând că el învăța tot ce avea nevoie când și unde avea nevoie, în afara unui sistem de școlarizare, m-am simțit minunat și plină de putere. Asta simțeam că lipsește în toți anii în care am predat. Nu-i de mirare că elevii aveau nevoie de atâtea stimulente și recompense pentru a persevera! Învățau, dar ceea ce voiam eu să învețe (sau Ministerul Educației). Nu învățau ce era important pentru ei. Foarte rar li se dădea libertatea de a alege. Nu puteau să viseze, să-și facă planuri, să spere și să discute despre propriile căi. Acestea le fuseseră alese și cu asta basta. Cu cât aflam mai multe despre învățarea naturală, cu atât îmi plăcea mai mult. Asta căutasem. Lewi învățase în mod natural toată viața lui. Părea potrivit.
Uitându-mă la rezultatele învățării naturale din primii patru ani ai lui Lewi, puteam vedea un băiețel pasionat care avea o sete nepotolită de cunoaștere și învățare. Iubea cărțile. Iubea natura. Era fanatic în tot ce îl interesa la un moment dat. Era motivat și independent și-i plăcea să se joace. Nu era nimic ce trebuia schimbat, explica abordarea de tip unschooling. Nu trebuia implementat nimic. Nimic nu trebuia să se schimbe la vârsta de cinci ani pentru ca el să se îndrepte dintr-odată către învățare – era deja acolo, învățând, trăind viața din plin.
În sfârșit ajunsesem unde aveam nevoie pentru a lua cea mai bună decizie pentru educația lui Lewi. Astfel, după cinci zile de grădiniță, l-am retras. În ciuda uimirii și a ușoarei împotriviri ale familiei și prietenilor, luasem cea mai bună decizie din viața mea. Părea potrivită. Părea normală. Era liniștitor ca Lewi să stea pur și simplu acasă și să nu intre într-un sistem pentru a fi instituționalizat, să stea acasă și să continue să facă ceea ce a făcut dintotdeauna.
În anul acela am citit, am citit și am citit. Devoram orice avea legătură cu unschooling-ul și învățarea naturală. Am participat la grupuri de discuții în dreapta și-n stânga. Am printat zeci și zeci de articole fantastice despre subiecte legate de unschooling. Am cumpărat o mulțime de cărți bune de autori minunați despre această abordare a învățării. I-am găsit de John Holt și John Taylor Gatto. Am învățat despre cum învață copiii. Am învățat despre cum eșuează ei. Am învățat cel mai mult despre învățare și despre sistemul educațional în acel singur an. Eram înarmată și pregătită.
Când Lewi a împlinit cinci ani, știam că trebui să dau niște explicații. Întrebările curgeau înspre mine din toate părțile: De ce ai alege să faci homeschooling? Nu se va plictisi? Cum rămâne cu socializarea? Cum rămâne cu tine, cum vei avea timp pentru tine? Cum va ajunge să funcționeze normal? Cum își va face prieteni? Cum se va putea încadra în societate? Spune-mi că nu ai de gând să faci asta și în anii de liceu!? Cum rămâne cu facultatea – nu îl privezi astfel?
La acea dată aveam unele răspunsuri – acum cred că le am pe toate. A fost o perioadă descurajantă. Am simțit o lipsă reală de sprijin. Așa că am hotărât să fac un efort concentrat de a găsi oameni cu aceeași perspectivă. Știam că atât eu, cât și Lewi, vom avea nevoie de un astfel de sprijin și mediu social în viețile noastre. Am dat telefoane, căutând pe cineva care-și educa acasă copiii în zona noastră. Spre ușurarea mea, am găsit câteva persoane. Când am luat prima oară legătura cu ei și am încercat să organizez niște întâlniri, am simțit că o legătură continuă nu va fi posibilă. Am început să mă simt descurajată și îngrijorată că nu vom avea sprijinul la care sperasem.
Într-o zi, toate acestea s-au schimbat în bine. Când am ajuns acasă, era un mesaj pe robotul telefonic. Era de la o familie din localitate care încerca să ia legătura cu cât mai mulți părinți care-și educă acasă copiii. Voiau să facă homeschooling și întrebau dacă am vrea să ne întâlnim cu toții pentru a discuta despre asta. Ne-am dovedit a fi cu toții învățăcei naturali! Cine ar fi crezut? Acesta a fost începutul unui grup minunat. Acum ne întâlnim o dată pe lună și avem discuții grozave despre învățare și despre copiii noștri. Ne întâlnim de asemenea cu alți părinți o dată pe lună și organizăm excursii distractive.
Viața noastră este minunată. Fără dimineți grăbite în care încercăm să ajungem la școală la timp, fără comentarii de tipul ”Nu vreau să merg la școală”, fără ”Nu vreau să-mi fac temele”, fără bătăuși, fără un copil obosit și mofturos la sfârșitul zilei (ei bine, cel puțin nu în cele mai multe zile). Ne petrecem zilele bucurându-ne de viață. Lewi este liber să aleagă ce vrea să facă. Nu sunt orare de urmat. Nu sunt termene de respectat. Nu se schimbă subiectul atunci când este în mijlocul unui lucru distractiv sau important pentru el. Nu îl fortez să facă ceva ce i se pare prea greu sau plictisitor. Nu trebuie să se oprească din ce face atunci când sună clopoțelul. Nu trebuie să ceară voie pentru a merge la toaletă. Nu e nevoit să aștepte pauza chiar dacă îi e foame. Nu trebuie să se alinieze. Nu trebuie să ridice mâna ca să vorbească. Nu e reținut după ore. Nu e pedepsit pentru că vorbește la oră – de fapt, vorbitul e încurajat! Are mult timp pentru a se juca și pentru a visa; pentru a râde și a fugi; pentru a înota și a călări; pentru a citit și a asculta; și pentru a vorbi, a vorbi și iar a vorbi. Poate să experimenteze viața reală cu oameni reali. Învață să interacționeze cu lumea în siguranță și cu încredere, având spațiu pentru a crește și a se schimba într-un mod natural.
A învățat să citească și își dezvoltă scrisul. Îi plac lucrurile care au legătură cu numerele. Știe să spună cât e ceasul. Adoră să deseneze, să picteze și să confecționeze obiecte. Îi place să construiască. E pasionat de lumea naturală și de științe. E entuziasmat de istoria relevantă pentru interesele lui. Folosește cu încredere computerul și poate naviga pe internet. Îi place să meargă pe bicicletă, să înoate și să exploreze. Îi place să se joace cu mingea. Îi place să se joace cu prietenii lui și să se distreze. Îi place să stea afară și să exploreze natura. Adoră să se lase purtat de imaginație și să inventeze povești, personaje și lumi fantastice. Face toate acestea în mod liber și independent. Învățarea îi aparține.
Și, la urma urmei, e doar un copil normal care face lucruri normale. Își iubește viața și îi place să învețe. E fericit și mulțumit. Iubește acest mod de viață. Ce și-ar mai putea dori cineva pentru el?
Extras și tradus din The Unschooling Unmanual. Mulțumesc din nou, Adi!
Îi dedic această traducere prietenei mele, Adriana, în speranța că se va regăsi în preocuparea plină de iubire pe care a avut-o autoarea pentru educația propriului copil și că experiența acesteia o va inspira să ia în considerare și opțiunile neconvenționale.
