de A. S. Neill
Nimeni nu a văzut vreodată un copil sănătos. Fiecare copil în viață a fost modelat de părinți, profesori, societate. Când fiica mea, Zoe, avea doi ani, Picture Post a publicat un articol despre ea, cu fotografii, declarând că ea, dintre toți copiii din Anglia, avea cele mai mari șanse de a fi liberă. Nu era cu totul adevărat, deoarece trăia și trăiește într-o școală printre mulți copii care nu au fost auto-reglați, ci au fost mai mult sau mai puțin condiționați și, de vreme ce modelarea duce la frică și ură, Zoe s-a găsit printre copii care erau anti-viață. Nu-i era teamă de animale; îi plăceau fermele, dar într-o zi, când am oprit mașina și i-am spus ”Hai să vedem vacile muu”, mi-a răspuns dintr-odată cu teamă: ”Nu, nu, vacile muu te mănâncă”. Un copil de șapte ani care nu fusese crescut cu auto-reglare îi spusese asta. E adevărat că teama nu a durat decât o săptămână sau două, iar o poveste ulterioară despre tigrii din tufișuri a avut de asemenea o influență de scurtă durată.
Când i-am povestit acestea unui prieten, un profesor freudian, mi-a zis că greșisem. Era necesar pentru copil să fie pus în contact cu realitatea cât mai repede posibil. ”Dar”, am zis, ”ce este realitatea de fapt? Dacă am fi într-un lagăr de concentrare al Gestapo-ului aceea ar fi realitatea, dar ar fi bine pentru dezvoltarea ei?”. Principiul realității poate fi periculos, căci mamele care-și plesnesc copiii, tații brutali, profesorii severi pot pleda cu toții că acestea sunt realitățile din viața unui copil.
Nu auzisem termenul auto-reglare înainte ca prietenul meu, Wilhelm Reich, să-l folosească și, chiar dacă nu l-a inventat, el, mai mult decât oricine altcineva, a înțeles și folosit metoda. Homer Lane vorbise de auto-determinare și alții descriseseră auto-guvernarea; acestea nu sunt același lucru ca auto-reglarea, deoarece se referă mai mult la copiii care se guvernează singuri drept comunitate și nu la auto-determinarea unui anumit bebeluș.
Sunt atât de puțini copii auto-reglați în lume încât orice încercare de a-i descrie trebuie să fie experimentală și nesigură. Rezultatele observate până acum sugerează începuturile unei noi civilizații, mai profundă decât orice nouă societate promisă de oricare partid politic. Auto-reglarea implică o credință în natura umană, o credință că nu există și nu a existat niciodată un păcat originar. Această credință nu este nouă; mulți au avut-o și au încercat s-o pună în practică, de exemplu, în tipul de educație numită Naturalism și asociată numelui lui Rousseau, dar a fost aplicată numai psihicului copilului, nu sufletului și corpului său împreună. Auto-reglarea înseamnă dreptul bebelușului de a trăi liber, fără autoritate exterioară, în chestiunile psihice și somatice. Înseamnă că bebelușul mănâncă atunci când îi este foame, că devine curat în materie de excreție numai atunci când vrea, că nu este certat sau plesnit, că este întotdeauna iubit și protejat. Totul sună ușor, natural și bun, însă este uimitor câți părinți tineri, pasionați de idee, ajung să o înțeleagă greșit. Tommy, de patru ani, lovește clapele pianului unui vecin cu un ciocan de lemn, pe când părinții lui drăgăstoși privesc cu un zâmbet triumfător, care vrea să spună: ”Nu e auto-reglarea minunată?”
Un alt cuplu crede că nu ar trebui să-și culce niciodată copilul de optsprezece luni, pentru că asta ar însemna să stea în calea naturii; nu, bebelușul trebuie lăsat să stea treaz până când cade de oboseală și atunci mama îl va duce în pătucul lui. Ce se întâmplă de fapt este că bebelușul devine din ce în ce mai obosit. Nu poate spune că vrea la culcare pentru că nu poate vorbi. De obicei, mama îngrijorată și dezamăgită îl ridică și-l duce țipând în pat. Un alt cuplu tânăr a venit la mine spășit și m-a întrebat dacă ar fi greșit să pună un grătar în fața șemineului din camera copilului. Toate aceste exemple arată că orice idee, veche sau nouă, este periculoasă dacă nu e combinată cu bunul simț.
Fiica noastră, Zoe, de patru ani și jumătate, se joacă cu Ted. Ted are cinci ani și a fost crescut într-un spirit nici măcar apropiat de auto-reglare. Ted a fost plesnit de ambii părinți, astfel încât există multă ură reprimată în el. Când se joacă împreună, Ted vrea întotdeauna să fie agresiv și distructiv cu jucăriile. Atitudinea lui față de adulți este suspicioasă și ostilă; mă împinge sau mă lovește când trec pe lângă el; e gălăgios când e înăuntru; cel mai trist, are puțină imaginație sau deloc și, prin urmare, nu-și poate crea propriile jocuri. Trupul lui e rigid și mișcările lui nu au grație. De la natură este un copil drăguț și plăcut, cu posibilitatea de a deveni un bărbat bun și echilibrat. Antagonismul său față de viață și bucurie îl va face să ajungă o persoană nevrotică, incapabilă de iubire și dăruire. Știu, am văzut atât de mulți cu astfel de origini ajungând adulți nefericiți.
Nu s-a distrat niciodată în viața lui și ia tot ce i se spune la propriu. Când i-am spus: ”Zi-i lui Neill că e ora prânzului”, s-a holbat pur și simplu la mine, dar dacă îi spun ceva semănător lui Zoe, îmi spune prefăcându-se că e serioasă: ”Nu are rost să-i spui; n-o să vină, nu-i e foame”. Nu vreau să supraestimez această întrebare amuzantă: tot ce vreau să spun este că un copil condiționat nu poate lua parte la orice fel de glumă, probabil pentru că viața nu este o glumă pentru el.
Ted este, așa cum am spus, plăcut, dar atât de obositor. Trebuie să fie mereu în centrul atenției și împinge, mormăie și țipă pentru a testa reacția adulților. Cu ani în urmă am notat această fațetă a copilului pedepsit… el testează fiecare nou adult pentru a afla dacă el sau ea este un dușman, iar când se convinge că nu, devine obraznic și îndrăzneț. A fi obiectiv în privința propriei fiice este imposibil, dar, de vreme ce ea este cel mai apropiat specimen de auto-reglare, trebuie să mă străduiesc să-i descriu comportamentul total opus. Nu este un copil perfect: dacă nu a dormit destul cu o noapte în urmă, comportamentul ei dimineața e asemănător cu cel al lui Ted, însă nu durează mult. Iar o trăsătură a purtării lui Ted lipsește: nu arată nicio tendință distructivă și nicio ură față de om sau de animal.
Deseori crizele ei de nervi se termină cu râsete vesele. Nu are nici timpul, nici dorința de a-i enerva pe adulți pentru a obține o reacție de la ei. Viața ei de până acum m-a făcut să reconsider o credință pe care am exprimat-o în discursuri și cărți ani de zile, cea conform căreia niciun copil mic nu poate iubi, ci vrea doar să fie iubit. Cantitatea de afecțiune pe care o arată către tot felul de animale, gâște, câini, pisici, cai, este enormă. De când a început să ia lecții de călărie se identifică cu caii și petrece ore întregi țopăind prin cameră ca un cal de la circ, arătând prin mișcările capului și ale picioarelor cât de atent poate fi un copil mic. Uneori este un cățel, iar după o vizită la zoo este o zebră, o girafă sau o căprioară, dar niciodată un animal feroce precum un leu sau un tigru. Când se joacă cu Ted de-a caii, îl văd pe el lovind cu picioarele de parcă ar fi un cal sălbatic: ar putea fi masculinitatea lui, dar e mai probabil să fie începutul prost. Identificarea pasionată a lui Zoe cu animalele mă face să mă întreb dacă nu cumva este felul ei de a critica copiii care nu au fost auto-reglați pe care îi întâlnește în fiecare zi. Un lucru pe care l-am învățat din viața ei imaginară este că freudienii au greșit cu toții când au spus că fanteziile unui copil evadează din realitate. Când avea doi ani îmi aducea o pungă imaginară cu struguri și-mi zicea: ”Tati, ia un strugure.” Alegeam unul și ea îl lua înapoi, zicând: ”Ăsta nu e destul de copt.” Faptul că punga cu struguri imaginari însemna doar o dorință este contestat de faptul că juca acest joc și atunci când erau struguri adevărați pe masă.
Se plictisește de tovarășii de joacă foarte des pentru că nu au putere de imaginație, de invenție. Aceasta e rău pentru ea, deoarece imaginația ei inventivă o face lider și poate accentua prea mult exhibiționismul pe care îl are orice copil. Unul dintre pericolele de a avea un copil auto-reglat este că adulții vor arăta atât de mult interes față de el, încât va căpăta prea multă atenție. Este probabil ca, într-o comunitate de copii auto-reglați, în care toți ar fi naturali, liberi și deschiși, niciunul să nu iasă în evidență și să nu fie încurajat să se dea în spectacol. Și nu ar exista gelozia pe care o arată ceilalți copii (și, din păcate, părinții lor uneori) când sunt puși față în față cu un copil liber, care nu are inhibițiile lor. În comparație cu Ted, ea este suplă și degajată. Corpul ei este la fel de relaxat precum cel al unui pisoi, dar săracul Ted pare un sac cu cartofi; nu se poate relaxa, reacțiile lui sunt toate defensive și reticente; este anti-viață în toate direcțiile.
De când Freud a descoperit sexualitatea pozitivă a copiilor mici nu s-a făcut destul pentru a i se studia toate manifestările. Într-adevăr, s-au scris cărți despre sexualitatea bebelușilor, dar, din câte știu eu, nimeni nu a scris o carte despre copiii auto-reglați. Fiica noastră nu a arătat un interes deosebit față de propriul sex sau de cel al părinților sau al tovarășilor de joacă. Ne-a văzut mereu goi în baie și a arătat ceva interes acum doi ani față de diferențele dintre anatomia feminină și cea masculină. Pentru mine, ea a infirmat teoria unor psihologi că există o modestie instinctivă, inconștientă și înnăscută, care face un copil să se simtă rușinat la vederea organelor genitale ale adulților sau a funcțiilor naturale. Această teorie, la fel ca cea similară conform căreia există o rușine înnăscută cu privire la masturbare, este nonsens; toată rușinea copilului față de corp și funcțiile acestuia este dobândită de la adulții inhibați. Zoe nu a arătat vreun interes special față de propriile organe genitale; eu și soția mea nu am observat niciun caz de masturbare infantilă.
Ar destul de ”neștiințific” să tragi o concluzie din studiul unui singur copil și sunt mărginit la a ghici. Se datorează masturbarea infantilă numai inhibițiilor? Dacă viața nu este lăsată să se deschidă, să se exprime în acțiuni libere și imaginație, capătă organele genitale o importanță anormală? În mod sigur o capătă atunci când părinții și asistentele își arată dezaprobarea față de atingerea genitală, fie pe un ton șocat, fie prin lovituri sau îndepărtarea violentă a mâinilor, pentru că atunci intervine elementul fructului interzis și impulsul său. Părerea mea este că, atunci când un copil mic este liber să-și trăiască viața fără pedepse și învățături despre dezgust și tabuuri, el sau ea găseșteviața prea interesantă pentru a o reduce la aparatul sexual. Observațiile altor părinți care folosesc auto-reglarea ar trebui să infirme sau să confirme această perspectivă.
Interesul lui Zoe față de sexul animalelor este mare… ”Curcănița mea nu scoate pui pentru că tata-curcan nu a fertilizat-o.” Acum circa un an avea o plăcere de a le povesti femeilor seriose de prin magazine că Tati a fertilizat-o pe Mami, dar din câte știm privirile sau cuvintele dezaprobatoare nu au afectat-o. Se pare că orice influență anti-viață pe care o întâmpină un copil nu îi face prea mult rău dacă vine din afara căminului, o veste cu adevărat bună pentru acei părinți care sunt nevoiți să-și trimită copiii la școli de stat unde religia, tabuurile și modelarea le sunt impuse tinerilor.
Dezvoltarea obiceiurilor legate de funcțiile naturale a fost curioasă într-un fel. Nu am forțat-o niciodată să folosească olița și n-am insinuat că ar avea o importanță specială. Treptat, a ajuns s-o folosească mereu pentru treaba mare. Dar, cerând și având mereu o sticlă cu lapte la culcare, uda patul, iar acum că a trecut peste faza biberonului, încă îl mai udă deseori. Aici iarăși nu avem dovezi pentru a descoperi care este perioada normală pentru a înceta urinatul noaptea. Din fericire, Zoe nu are niciun sentiment de rușine, dar plânge câteodată pentru că este incomod.
Am spus mai devreme că niciun copil nu are un mediu cu adevărat liber și asta se aplică în mod cert oricărui copil crescut într-o școală. De multe ori se trezește imediat după ce s-a dus la culcare, găsind o scuză după alta pentru că n-a adormit, și desigur că se trezește cu fața la cearșaf a doua zi. Într-o școală este prea mult zgomot, prea multă distracție pentru un copil mic; de aceea la Summerhill îi cazăm pe copiii sub șapte ani într-o cabană departe de clădirea principală. Până acum Zoe nu a dorit să meargă în cabană și să trăiască acolo, în mare parte pentru că i s-a spus de către ceilalți că nu este copil de cabană și nu are dreptul să fie acolo.
Nu am văzut niciodată un copil care să fie atât de puțin interesat de mâncare. O pungă cu bomboane de ciocolată poate sta pe masă zile întregi fără să fie atinsă, iar cel mai delicios fel de mâncare de la prânz o lasă deseori indiferentă. Dacă s-a așezat la masă pentru micul dejun și un copil o strigă de afară să vină la joacă, își lasă întotdeauna mâncarea și nu se întoarce s-o mănânce, dar, având în vedere că fizicul ei este excelent, nu avem de ce să ne îngrijorăm.
Atât de mult s-a scris despre interesul copiilor față de propria urină și fecale, încât mă așteptam să învăț multe observând-o pe Zoe. Nu a arătat nici interes, nici dezgust; nu a avut dorința de a se juca cu produsele corpului ei, dar, când avea trei ani, o fată cu un an mai mare, care fusese ”învățată” să fie curată, i-a arătat un joc cu excremente în găuri și în colțuri, cu multe șoapte, rușine și chicoteli vinovate. A foat o perioadă obositoare și nu puteam face nimic în privința asta, știind că intervenind riscam inhibiții și conștientizare. Din fericire, Zoe s-a săturat repede de activitățile unidirecționate ale celeilalte, iar jocul cu fecalele a luat sfârșit. Se pare că un copil auto-reglat este capabil să învingă influența copiilor condiționați într-un timp destul de scurt. Temerile și interesele reprimate dobândite de Zoe nu au durat niciodată mult, dar e clar că nimeni nu poate spune ce rău permanent, dacă e cazul, au făcut caracterului ei.
Din punct de vedere intelectual, este foarte isteață, dar, din nou, nu putem trage concluzii, pentru că mulți copii care nu sunt auto-reglați sunt isteți. Nu putem decât să bănuim că un copil deștept și liber este probabil să aibă mai multă mulțumire în viață decât unul privat de libertate.
Cea mai mare greutate legată de auto-reglare a fost îmbrăcatul. Zoe ar sta toată ziua dezbrăcată dacă ar putea. Un alt părinte al unul copil auto-regulat a mărturisit că în zilele reci fiica ei de doi ani intră în casă imediat și cere haine groase. Nu am avut această experiență. Zoe tremură cu buzele și obrajii vineți și rezistă la orice efort de a o face să pună mai multe haine pe ea. Părinții curajoși ar spune: ”Organismul ei o va ghida; lăsați-o să tremure, va fi în regulă”, dar nu suntem destul de curajoși încât să riscăm o pneumonie fără să știm mai multe despre incidența bolii, așa că o facem să poarte hainele pe care le considerăm adecvate. Alimentația nu a fost o problemă; alege ce vrea și când e răcită mănâncă doar fructe și bea sucuri de fructe fără vreo sugestie din partea noastră.
Vreau să clarific că toată această descriere a fiicei noastre nu este menită a fi obișnuita rapsodie drăgăstoasă a părinților pentru copilul lor minunat. Când a apărut articolul despre ea din Picture Post, părinții ne-au scris indignați, întrebându-ne de ce s-ar face atâta tevatură în jurul acestui copil, spunând că mai sunt mulți alți copii la fel de liberi și de activi etc. Subiectul este mai larg decât atât; copilul acesta este doar o indicație a ceea ce ar putea fi copilăria… și va fi în viitor.
Zeci de străini din toată lumea au zis despre Zoe: ”Iată ceva nou, un copil cu grație, echilibru și fericire, împăcat cu mediul ei, nu în război cu acesta.” Este adevărat; ea este, pe cât se poate într-o societate nevrotică, copilul natural care pare să știe automat granița dintre libertate și licență. Iar gândul înnebunitor este că fiecare copil din lume ar putea fi așa dacă modelarea ar fi abolită și înlocuită cu iubirea. Da, da, fiecare mamă va țipa că îi dă iubire copilului său, chiar și atunci când îl plesnește, dar trebuie să discriminăm între tipurile de iubire. Iubirea posesivă este periculoasă pentru că așteaptă o recompensă, recunoștință și un comportament care să-i facă pe părinți mândri de copilul lor. Iubirea parentală care cere un răspuns este una de calitate inferioară și, vai, o astfel de iubire este universală; când vine urmarea, iar copilul de șaptesprezece ani este răutăcios cu părinții, aceștia nu pot accepta niciodată adevărul că acum culeg ce-au semănat. Revolta proverbială împotriva părinților, care are loc oricând între paisprezece și nouăsprezece ani, este în mod sigur un produs al autorității parentale și al iubirii posesive. Prezic că acei copii auto-reglați nu vor trece prin această fază neplăcută; nu văd de ce ar avea vreodată nevoie de ea, deoarece, dacă nu simt că au fost legați și absorbiți de părinți când erau mici, nu văd niciun motiv pentru care revolta împotriva acestora ar apărea mai târziu.
Chiar și în casele semi-libere egalitatea dintre părinți și copii este deseori atât de bună ,încât strădania revoltată de a se elibera de părinți nu apare. Caracteristica întristătoare a multor căsătorii tinere este repetarea greșelilor generației vechi. Tineri părinți care se cred foarte avansați în ce privește sexul, politica, filosofia sau știința continuă să-și trateze copiii în același fel în care au fost tratați ei înșiși. Poate loviturile sunt eliminate, iar atingerea genitală tolerată, dar în toate celelalte chestiuni bebelușul este condiționat și instruit, ”pentru că, până la urmă, puștiul trebuie mai târziu să se integreze într-o societate rigidă ”, așa cum spunea un fost elev al școlii Summerhill, în vreme ce eu roșeam pentru el. Un alt fel de părinte este mai subtil în ce privește vorbitul despre libertatea copiilor și negarea acesteia în practică, tipul vieții înalte care crede într-un ”ism” de vreun fel sau altul; teozofii, clarvăzătorii, reformatorii în alimentație (mulți dintre noi suntem, dar nu din cei care ar refuza șampania la o nuntă pentru că vinul este o otravă), cei pe care-i numim în general ”nebuni”, alții fiind raționaliști care combină ura de Dumnezeu cu ura față de viața naturală. Vorbind în general, astfel de oameni nu sunt buni pentru copii, motivul fiind greu de exprimat cu claritate. Ei sunt de obicei împotriva sexului și, deși nu le spun niciodată asta copiilor, aceștia dobândesc inconștient dezacordul parental față de cele lumești. Am citit despre Ghandi că, atunci când avea o școală de băieți și fete, a rămas șocat când a aflat că un băiat adolescent s-a culcat cu o fată adolescentă; i-a amenințat cu eliminarea dacă se repetă. Ce mă uimește pe mine este cum s-au gândit cei doi să se culce împreună în ceea ce trebuie să fi fost o comunitate declarată anti-iubire, ceea ce arată că nu întotdeauna condiționarea are succes. Mi-aș dori să înțeleg de ce părintele cu o viață sau o gândire înaltă este atât de periculos. Se poate să fie la fel ca nudiștii.
Nudistul spune de fapt: ”Uite, sexul nu e important, iar organele genitale nu sunt mai intersante decât nasul sau urechile”. Iar părintele cu viața înaltă spune de fapt: ”Corpurile și funcțiile lor aparțin elementelor inferioare ale vieții; nu sunt rele, desigur, doar relativ lipsite de importanță; să luăm masturbarea, de exemplu: nu e păcătoasă; este doar un lucru prostesc, iar dacă tinerii ar fi destul de interesați de lucruri mai importante (adică lucruri spirituale, mai înalte) sexul ar fi pus în locul ce i se cuvine.
Parcă aud o mamă hărțuită, ocupată cu pregătirea prânzului, în timp ce bebelușul ei încearcă să-și bage degetele în oala cu cartofi, întrebând iritată: ”Ce e auto-reglarea asta până la urmă? O fi bună pentru femeile bogate cu dădacă, dar pentru cele de teapa mea sunt doar cuvinte și confuzie.” Alta poate întreba: ”Aș vrea, dar cum încep? Ce cărți pot să citesc despre asta?”
Răspunsul este că nu există cărți, oracole sau autorități. Tot ce avem este o minoritate de părinți, doctori și profesori care cred în personalitatea și organismul pe care îl numim copil și sunt hotărâți să nu facă nimic care să-i denatureze personalitatea și să-i rigidizeze corpul printr-o intervenție greșită. Ocazional, citim un articol despre experiența autorului, dar suntem cu toții căutători non-autoritarieni ai adevărului despre umanitate și nu avem dreptul să le oferim instrucțiuni tinerilor părinți; le putem oferi doar expresia propriei credințe și relatarea propriilor observații asupra copiilor mici crescuți în libertate. Și, din nou, trebuie să accentuez pericolul provenit din confuzia între libertate și licență. Dacă o tânără mamă crede că fiul ei de trei ani trebuie lăsat să mâzgălească ușa de la intrare cu cerneală roșie, pe motivul că se exprimă liber, este incapabilă de a înțelege ce înseamnă auto-reglarea. Dar, la practică!
Auto-reglarea ar trebui să înceapă de la naștere. Fiecare bebeluș are prin naștere dreptul să mănânce atunci când vrea. Aceasta este o cale ușoară de a începe dacă mama naște acasă, dar atât de multe maternități sunt atât de în urmă, încât mulți bebeluși nu pot începe auto-reglarea decât peste câteva săptămâni, iar nimeni nu știe ce rău s-a făcut deja. Când personalul din maternitate ia copilul după naștere și nu-i permite mamei să-l alăpteze în primele douăzeci și patru de ore, cine poate spune ce rău permanent i s-a făcut acelui bebeluș? În unele centre de naștere mama poate discuta situația înainte de naștere și uneori personalul va fi de acord cu dorințele ei, dar, de obicei, a intra într-o maternitate înseamnă a accepta sistemul așa cum este și, prin urmare, orice mamă care vrea să folosească auto-reglarea ar trebui să le evite pe cele care nu sunt de acord cu această idee. Morala fiind: naște acasă dacă poți.
Hrănirea la ore fixe, sistemul doctorilor și al asistentelor de atâta timp, a fost atacat atât de eficient, încât mulți practicieni de modă veche l-au abandonat. Este evident greșit și periculos; dacă un bebeluș plânge de foame la ora patru, a fost suspus unei discipline anti-viață stupide și crude, extrem de periculoasă pentru dezvoltarea lui fizică și spirituală. De aceea, bebelușul trebuie să mănânce atunci când vrea el, iar la început asta se va întâmpla des, pentru că nu poate absorbi dintr-odată cantități mari. Obiceiul de a-i da o sticlă cu apă noaptea este unul dăunător; bebelușul trebuie hrănit noaptea dacă îi este foame. După două sau trei luni el se va auto-regla la porții mai mari de mâncare și vor fi pauze mai lungi între fiecare masă. La trei sau patru luni va vrea să fie hrănit între zece și unsprezece noaptea și apoi dimineața între cinci și șase, dar desigur că nu există o regulă precisă.
Amintiți-vă că, în cazul impunerii unui program, mama este întotdeauna cu câțiva pași înaintea beblușului, știind ce urmează să facă și crescând un copil mecanic care le va provoca un minimum de probleme adulților, în vreme ce în cazul auto-reglării, fiecare zi, nu, fiecare minut este o descoperire, pentru că atunci mama este mereu cu un pas în urma copilului și învață prin observație tot timpul. Prin urmare, dacă un bebeluș plânge la o jumătate de oră după o masă bună, nu am idee ce spun promotorii hrănirii după program, dar știu că mama va trebui să găsească singură o soluție… Se simte incomod? Are gaze? Vrea atenția mamei lui pentru că se simte singur? Mama ar trebui să reacționeze la toate aceste nevoi cu dragostea ei spontană, nu după o regulă din vreo carte mizerabilă. O regulă fundamentală ar trebui scrisă cu litere mari în fiecare cameră de copil: BEBELUȘUL NU TREBUIE LĂSAT SĂ PLÂNGĂ PÂNĂ ÎI TRECE.
Trebuie accentuat faptul că auto-reglarea cere mai mult efort decât un sistem fix; părinții va trebui să-și sacrifice mai mult din timpul și interesele personale pentru cel puțin doi ani. Un obicei periculos este cel de a parca căruciorul în grădină, poate pentru câteva ore în șir. Nimeni nu poate ști ce sentimente agonizante de teamă și singurătate are un bebeluș când se trezește dintr-odată și se vede singur într-un loc străin. Cei dintre noi care au auzit țipetele unui astfel de copilaș au o oarecare idee despre nedreptatea acestui obicei stupid. Auto-reglarea implică multă abnegație din partea părinților; nu trebuie să se joace pentru a câștiga iubirea sau recunoștința bebelușului; nu trebuie să-l considere o piesă de atracție, care zâmbește și face giumbușlucuri când vin rudele în vizită. Acord importanță acestui aspect pentru că am văzut tinere cupluri care credeau că folosesc auto-reglarea când încercau să-l facă pe copil să se adapteze la confortul lor, de pildă, încercând să-l facă să se culce la o oră care să se potrivească cu dorința lor de a merge la cinema într-o seară sau, mai târziu, dându-i copilului jucării moi și tăcute pentru a nu deranja somnul de după prânz al tatălui. ”Hei, dar nu ne poți face asta!”, strigă părintele, ”Avem și noi drepturi în viață.” Eu spun că nu; nu în primii doi ani… sau poate primii patru ani din viața copilului. Primii ani trebuie să fie plini de veghea cea mai atentă, pentru că întregul mediu este împotriva auto-reglării și suntem forțați să luptăm pentru un copil cu o intensitate conștientă.
Extras și tradus din The Free Child de A. S. Neill, 1953.
Te-a impresionat portretul copilului auto-reglat? Și pe mine, însă e mai probabil să fi văzut în jurul tău reprezentanți aicopilului semi-liber sau de-a dreptul privat de libertate.
