de John Holt
Să rezum ce am încercat să spun despre stilul natural de învățare al copiilor mici. Copilul este curios. Vrea să înțeleagă lucrurile, să afle cum funcționează, să dobândească atât competență, cât și control asupra lui însuși și a mediului său, să facă ce îi vede pe alți oameni făcând. El este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se închide în sine în fața lumii ciudate, confuze și complicate din jurul lui. O observă de-aproape și cu atenție, încearcă să și-o apropie pe toată. Este un experimentator. Nu numai că observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie, o rupe. Pentru a afla cum funcționează realitatea, el acționează asupra ei. Este curajos. Nu se teme să facă greșeli. Și e răbdător. Poate tolera o cantitate extraordinară de incertitudine, confuzie, ignoranță și suspans. Nu trebuie să găsească sens instant în orice situație nouă. Este dispus și priceput în a aștepta ca sensul să vină la el – chiar dacă vine foarte încet, ceea ce se întâmplă de obicei.
La acestea aș adăuga ceva și mai important. Copiii, chiar de doi ani, nu vor numai să învețe despre, ci să facă parte din lumea noastră adultă. Vor să devină competenți, atenți și capabili să acționeze și să construiască lucruri așa cum facem noi. Vor să vorbească precum vorbim noi, adică să comunice idei și sentimente și, în acest sens, ei de fapt vorbesc – chiar înainte de a ști cuvinte ”reale”, pe care le învață nu pentru ca atunci când au destule să poată începe să vorbească, ci pentru a vorbi mai bine chiar acum. În același fel, când sunt puțin mai mari, vor adeseori să le scrie altor oameni chiar dinainte să știe cum să facă literele sau să ortografieze cuvinte și învață literele reale și ortografia nu pentru ca mai târziu să poată începe să scrie, ci pentru ca ceilalți oameni să le poată citi scrisul chiar acum.
E o greșeală serioasă să spui că, pentru a învăța, copiii trebuie să fie mai întâi capabili să ”întârzie gratificarea”, adică trebuie să fie dispuși să învețe lucruri inutile și lipsite de sens pe baza șansei mici ca mai târziu să le poată folosi pe unele. Dorința și determinarea lor de a face lucruri reale, nu în viitor, ci chiar acum, sunt cele care le dau copiilor curiozitatea, energia, hotărârea și răbdarea să învețe tot ce învață.
Copii realizează, de asemenea, mult din învățarea lor în explozii grozave de pasiune și entuziasm. Cu excepția acelor competențe fizice care nu pot fi dobândite în alt fel, copiii rareori învață în orarele lente și moderate pe care le fac școlile pentru ei. E mai probabil să fie o vreme curioși fără astâmpăr despre un anume subiect și să citească, să vorbească și să pună întrebări despre el ore întregi pe zi și zile la rând. Apoi, dintr-odată, pot abandona acel interes și aborda ceva complet diferit sau chiar poate părea pentru o vreme că nu au niciun interes. Aceasta înseamnă că pentru moment au toată informația pe care o pot digera și au nevoie să exploreze lumea în alt mod sau pur și simplu să capete mai multă siguranță cu privire la ceea ce știu deja.
În vorbire, citire, scriere și în multe alte lucruri pe care le fac, copiii sunt perfect capabili, dacă nu sunt grăbiți, mustrați sau înfricoșați, să observe și să-și corecteze majoritatea greșelilor. La început tind să vadă aceste greșeli nu ca lucruri făcute greșit sau prost, ci doar ca lucruri făcute în mod diferit. La fel ca prietena mea , în vârstă de șase ani, care scrie literele normal, dar numerele de-a-ndoaselea, ei pot crede că aceste diferențe nu contează – dacă știi că semnul ”3” înseamnă ”trei”, ce contează în ce parte e orientat? Dar la fel cum a învățat să scrie literele în modul nostru, va decide curând că vrea să facă și numerele ca noi – și atunci, fără mofturi sau revoltă, va face asta.
Copiii au nevoie să înțeleagă lumea și să fie competenți în asta la fel de adânc și de puternic precum au nevoie de hrană, odihnă sau somn. Uneori poate chiar mai mult decât de acestea. Millicent Shinn ( The Biography Of A Baby) scria că nepoata ei Ruth, chiar pe când era un bebeluș și ”se foia de foame”, se oprea deseori din mâncat și cerea să fie ridicată în brațe pentru a vedea ceva ce o interesa. Și știm cât de greu este să–i facem pe copii și chiar pe bebeluși să doarmă, oricât ar fi de obosiți, dacă simt că se întâmplă ceva interesant în jurul lor.
Școala nu este un loc care acordă mult timp, multe șanse sau recompense pentru acest mod de a gândi și de a învăța. Putem s-o schimbăm? Cred că putem și că trebuie. În această carte am încercat să sugerez, în treacăt, cum am putea face asta. Să discut în detaliu ar însemna o altă carte.
În următorii ani s-a scris un număr de astfel de cărți, inclusiv The lives of Children de George Dennison, The Way It Spozed To Be și How to Survive in Your Native Land de James Herndon, Thirty-six Children, Reading: How To și altele de Herbert Kohl, Hooked on Books și The Naked Children de Daniel Fader, Schools Where Children Learn (în mare parte despre școli britanice) de Joseph Featherstone, Crisis in the Classroom de Charles Silberman și câteva ale mele. Astfel de schimbări în școli, la care au contribuit aceste cărți, nu s-au răspândit prea departe și n-au rezistat prea mult. Cu privire la ce am zis în această carte despre învățarea copiilor, școlile sunt, cu mici excepții, mai rele decât erau când am scris-o.
Ceea ce este esențial de înțeles este că cei mici învață independent, nu în grupuri; că învață din interes și curiozitate, nu pentru a le face pe plac sau pentru a-i mulțumi pe adulții la putere și că ar trebui să aibă controlul propriei învățări, hotărând singuri ce vor să învețe și cum vor s-o facă. Oamenii reacționează în multe feluri la astfel de idei, dar două reacții apar atât de frecvent încât par să merite o discuție.
Prima este exprimată astfel: ”Nu le ceri astfel copiilor să descopere și să recreeze singuri întreaga istorie a rasei umane?” Ar fi ușor să dăm această întrebare la o parte ca fiind prostească, dar prea mulți oameni decenți și serioși o adresează. Ce-i deranjează este cuvântul ”a descoperi”. Se poartă ca și cum ar însemna ”a inventa”, adică să descoperi pentru prima dată. Dar nu la asta ne referim nici eu, nici educatorii când vorbim despre cât de important este să-i lași pe copii să descopere singuri lucrurile. Nu cerem și nu ne așteptăm ca un copil să inventeze roata din nimic. Nu e nevoie. Roata a fost inventată. Este acolo, în fața lui. Tot ce vreau să spun este că unui copil nu e nevoie să i se spună ce sunt roțile și la ce folosesc pentru a ști. Poate afla singur, în felul lui, în ritmul lui. În același fel, nu trebuie să inventeze becul, avionul, motorul cu combustie internă – sau legea, guvernul, arta sau muzica. Și ele au fost inventate și sunt la îndemână. Toată cultura e la îndemână. Ce susțin este ca el să fie liber să exploreze și să înțeleagă acea cultură în felul lui. Aceasta este descoperirea pe care i-o cer, descoperire pe care este perfect capabil să o facă.
A doua reacție este deseori exprimată astfel: ”Nu există anumite lucruri pe care toți ar trebui să le știe și nu este misiunea noastră, prin urmare, să ne asigurăm că le știu copiii?” Acest argument poate fi atacat pe mai multe fronturi. Cu posibila excepție a cititului, care este în orice caz o competență, nu poate fi dovedit că vreo bucată de cunoaștere este esențială pentru toată lumea. Utilă și convenabilă, poate; esențială, nu. Mai mult, oamenii care cred că anumite informații sunt esențiale nu pot cădea de acord cu privire la care sunt acestea. Istoricii ar vota pentru istorie, lingviștii pentru limbă, matematicienii pentru matematici și așa mai departe. În cuvintele lui Jimmy Durante, ”toți vor să aibă o bucată”. În plus, cunoașterea se schimbă, devine inutilă, depășită și de-a dreptul falsă. Susținătorii cunoașterii esențiale au decretat când eram elev că ar trebui să studiez fizica și chimia. La fizică foloseam un manual reputabil și, pe atunci, de ultimă oră care anunța pe prima pagină că ”materia nu este creată sau distrusă”. Din chimie îmi aduc aminte doar două-trei formule și un concept numit ”valență”. Am menționat valența în vorbă cu un chimist zilele trecute și acesta a râs. Când l-am întrebat ce a fost atât de amuzant, a spus: ”Nu se mai vorbește despre valență; e un concept demodat.” Și dat fiind ritmul descoperirilor, probabilitatea ca ceea ce învață copiii astăzi să fie depășit în douăzeci de ani este mult mai mare decât era când eram eu elev.
Totuși, motivul meu adevărat pentru a crede că cel ce învață, tânăr sau bătrân, este cel mai bun judecător al ceea ce ar trebui să învețe mai departe, este foarte diferit. M-aș opune încercării de a forța cunoașterea în capetele copiilor chiar dacă am putea cădea de acord cu privire la ce cunoaștere să forțăm și am putea fi siguri că nu va expira, chiar dacă am putea fi siguri că, odată introdusă cu forța, ar rămâne acolo. Chiar și atunci aș avea încredere în copil să-și conducă propria învățare. Pentru că îmi pare un fapt că, în lupta noastră pentru a înțelege viața, lucrurile pe care avem nevoie cel mai mult să le învățăm sunt cele pe care ne dorim cel mai mult să le învățăm. Ca să mă exprim altfel, curiozitatea nu este niciodată întâmplătoare. Ce vrem să știm, vrem să știm pentru un motiv. Motivul este că există o gaură, o breșă, un loc gol în înțelegerea noastră asupra lucrurilor, în modelul nostru mental al lumii. Simțim această breșă ca și cum ar fi o gaură într-un dinte și vrem s-o umplem. Ne face să întrebăm Cine? Când? Cum? Cât timp gaura este acolo, suntem sub tensiune, în suspans. Ascultați anxietatea din vocea unei persoane care spune ”Asta n-are niciun sens!” Când gaura din înțelegerea noastră este umplută, simțim plăcere, satisfacție, ușurare. Lucrurile au sens din nou – sau, oricum, au mai mult sens decât aveau înainte.
Când învățăm în acest fel, din aceste motive, învățăm atât rapid, cât și pentru totdeauna. Persoana care vrea să știe ceva nu are nevoie să i se spună de multe ori, să fie instruită, testată. O dată e de ajuns. Bucata de cunoaștere se potrivește în gaura care îi este pregătită, ca o piesă care lipsea dintr-un puzzle. O dată ce e pusă în locul ei, este prinsă acolo, nu mai poate cădea. Nu uităm lucrurile care fac lumea un loc mai rațional sau mai interesant pentru noi, care ne completează și ne corectează modelul mental. Acum, dacă ar fi posibil să privim în mințile copiilor și să vedem ce găuri din modelul lor mental au nevoie de o umplutură, s-ar putea susține oferirea informației care lipsește. Dar aceasta nu este posibil. Nu putem afla cum sunt modelele mentale ale copiilor, unde sunt distorsionate, unde sunt incomplete. Nu putem lua contact direct cu înțelegerea copilului asupra lumii. De ce? În primul rând, pentru că, într-o măsură considerabilă, el nu este conștient de o mare parte din propria înțelegere. În al doilea rând, pentru că nu are competența necesară petru a-și pune înțelegerea în cuvinte și cu atât mai puțin în cuvinte despre care să poată fi sigur că înseamnă pentru noi ce înseamnă pentru el. În al treilea rând, pentru că nu avem timp. Cuvintele nu sunt numai un mijloc de comunicare stângaci și ambiguu, ci și extraordinar de lent. Pentru a descrie o foarte mică parte din înțelegerea sa asupra lumii, un om scrie o carte pe care o citim în câteva zile.
Mă gândesc la câțiva buni prieteni de-ai mei. Ne cunoaștem bine, ne știm interesele și vorbim aceeași limbă. Ne putem petrece o seară întreagă vorbind, fiecare dintre noi interesat să ajungă la o mai bună înțelegere a gândurilor celorlalți. La sfârșitul serii, dacă avem noroc, am putea avea fiecare o idee puțin mai bună despre ce gândesc ceilalți despre un anumit subiect. Pe de altă parte, de multe ori o seară de conversație, oricît de plăcută și de interesantă, ar putea doar să ne facă să realizăm cât de puțin ne înțelegem unul pe celălalt, cât de mari sunt prăpăstiile și misterele dintre noi.
Mintea umană e un mister. Într-o foarte mare măsură va fi probabil întotdeauna astfel. Nu vom ajunge niciodată prea departe în educație până când nu înțelegem asta și nu renunțăm la iluzia că putem ști, măsura și controla ce se întâmplă în mințile copiilor. A-ți cunoaște propria minte este destul de dificil. Sunt, într-un grad destul de ridicat, o persoană introspectivă. Sunt interesat demult de propriile gânduri, sentimente și motive, nerăbdător să știu cât mai mult din adevărul despre mine. După mulți ani, cred că s-ar putea să știu cel mult o foarte mică parte din ce se întâmplă în propriul cap. Cât de ridicol e să-ți imaginezi că aș putea ști ce se întâmplă în capul altcuiva.
Pot auzi în urechea minții mele vocile agitate ale sutelor de profesori întrebându-mă: ”Cum îți poți da seama, cum poți fi sigur ce învață copiii sau chiar dacă învață ceva?” Răspunsul e simplu. Nu putem ști. Nu putem fi siguri. Ceea ce încerc să spun despre educație se bazează pe o idee pe care, deși există multe dovezi care o sprijină, nu o pot dovedi și care poate nu va fi niciodată dovedită. Spuneți-i credință. Credința că omul este de la natură un animal care învață. Păsările zboară; peștii înoată, omul gândește și învață. Prin urmare, nu avem nevoie să ”motivăm” copiii pentru a învăța, păcălindu-i, mituindu-i sau hărțuindu-i. Nu avem nevoie să le studiem continuu mințile pentru a ne asigura că învață. Ce avem nevoie să facem, și cu toții avem, este să aducem cât putem din lume în școală și în clasă; să le dăm copiilor atât ajutor și îndrumare cât au nevoie și cer; să ascultăm cu respect când vor să vorbească; și apoi să ne dăm la o parte. Putem avea încredere în ei să facă restul.”
Extras și tradus din John Holt – How Children Learn, 1983.
Note:
Puteți citi textul în varianta originală aici.
Am folosit caractere italice pentru a semnala pasajele introduse în carte cu ocazia revizuirii.
Trackbacks/Pingbacks