Copiii din școlile publice au ocazia să întâlnească și să ajungă să cunoască mulți copii foarte diferiți de ei înșiși. Dacă nu ar frecventa școlile publice, cum ar putea avea această oportunitate?
Prima parte a răspunsului la această întrebare este că, de fapt, asta se întâmplă foarte rar în școlile publice. Exceptând școlile foarte mici, care oricum sunt puține și care tind să fie școli cu o singură clasă, copiii din școlile publice, alții decât cei câțiva sportivi de performanță, au foarte puțin contact cu alții diferiți de ei. Și din ce în ce mai puțin pe măsura ce avansează în alte clase. În majoritatea școlilor mari, elevilor le sunt urmărite performanțele și sunt împărțiți/grupați pe “profile” conform lor, i.e. pentru un anumit colegiu sau domeniu de afaceri, conform unei vocații etc. Profilele majore au sub-profile. Școlile mari au de multe ori mai mult de șase asemenea profile. Elevii de la un anumit profil studiază un anumit grup de materii, alții altele și tot asa. Foarte rar elevii de la profile diferite se întâlnesc studiind aceeași materie. Dar – asta este cel mai important – studiu după studiu a arătat că aceste profile se corelează perfect cu statutul social al familiei de proveniență și cu venitul ei: cei mai bogați și mai proeminenți social copii sunt în profilul de top, următorii în următorul și cei mai săraci în cel mai de jos.
În teorie, copiii sunt repartizați în diverse profile în funcție de abilitățile lor școlare. În practică, ei sunt repartizați aproape imediat ce au intrat în școală, cu mult înainte de a avea timp pentru a-și putea demonstra abilitățile. Odată etichetați, puțini copii pot scăpa din profilul desemnat.
O profesoară de clasa a doua din Chicago îmi povestea odată că în clasa ei care face parte dintr-un profil de nivel scăzut și are numai copii săraci non-albi, erau doi sau trei excepțional de buni la învățătură. Din moment ce ei învățau repede și bine tot ceea ce le era predat, le dădea numai note maxime. Imediat ce le-a incheiat mediile, a fost chemată la director și întrebată de ce a dat note maxime unora dintre elevii ei. Ea a explicat că aceștia erau străluciți și făcuseră totul cum trebuie. El i-a spus că trebuie să le scadă notele imediat, deoarece dacă ar fi fost așa de străluciți, nu ar fi fost puși încă de la început în cel mai de jos nivel/profil. Dar, așa cum a aflat ea ulterior, ei fuseseră repartizați acolo aproape imediat ce intraseră în școală.
Chiar și acolo unde scolile nu au acest sistem al profilelor/nivelelor, profesorii îsi clasifică în general elevii din clasă. În “Freedom and Beyond “ am dat acest exemplu:
Un exemplu și mai înfiorător al felului în care se înfăptuiește această discriminare poate fi găsit în articolul “Statutul social al elevului și așteptările profesorului: Profeția acre se autoîmplinește în educația din Ghetto “ scris de Ray Rist în august 1970 pentru Harvard Educational Review.
Educatoarea descrisă, după doar opt zile de la începerea anului școlar și exclusiv pe baza aparențelor, a vestimentației, a manierelor, și-a împărțit clasa în trei grupe care aveau să stea la trei măsuțe diferite, care au rămas aceleași pentru tot anul. Una dintre sub-grupe avea parte de aproape toată atenția ei, iar celelalte două erau din ce în ce mai ignorate, excepție făcând momentul în care li se spunea ce să facă sau erau comentate nefavorabil. Mai mult decât atât, copiii din sub-grupa superioară au fost lăsați și chiar încurajați să își bată joc de cei de la celelalte două grupe și să facă pe șefii.
Rist a urmărit acești copii de-a lungul a trei ani de școală și a raportat că, în primul rând, profesorii din anii următori i-au împărțit tot în trei sub-grupe și, în al doilea rând, că doar unul dintre copiii ce făcuseră parte din grupele inferioare a “urcat” către grupa superioară. Și acest sistem de castă este foarte răspândit în școlile elementare. Chiar și în școlile private restrânse și elitiste, am descoperit că mulți profesori au tendința de a clasifica elevii în buni și răi, de cele mai multe ori pe baza aparențelor iar acelor copii etichetați drept răi le este aproape imposibil să își schimbe eticheta.
Destule s-au scris despre conflictele rasiale și despre clasa de elevi, cel mai mult din licee, și nu e nevoie să mai adaug și alte exemple aici. Acolo unde rase diferite sunt integrate în școală, chiar și după mulți ani, acest lucru începe să se destrame cam prin clasa a 3-a, dacă nu mai devreme. Din clasa a 5-a încolo, în viața lor socială, copiii sunt în general complet separați în grupuri rasiale, care devin din ce în ce mai ostile pe măsură ce înaintează în vârstă. Chiar și într-o școală cu o singură rasă, albă sau non-albă, există separare de clasă (socială), dispreț și conflict de clasă. Puține prietenii trec peste aceste bariere și violența crescândă din liceele noastre apare aproape în întregime din conflictele dintre aceste grupuri.
Prin urmare, ideea că școala aduce și amestecă copii din cele mai diferite grupuri rasiale și sociale în înțelegere și fericire este în cea mai mare parte pur și simplu neadevărată. Întrebarea rămâne: cum pot copiii să întâlnească și să cunoască mai bine alți copii foarte diferiți de ei înșiși, dacă nu merg la școală? Nu știu. Cât timp numărul acestor copii rămâne mic, va fi dificil. Dar pe măsură ce numărul acestor copii crește, vor fi mai multe locuri în care să se ducă și mai multe lucruri pe care să le facă împreună care nu sunt bazate pe școală. Putem cu siguranță să sperăm și până la un punct suntem capabili să aranjăm ca în asemenea locuri copiii diferiți să fie mai omogen amestecați. De asemenea, părinții care își educă acasă copiii tind să se vadă pe ei înșiși ca un fel de familie lărgită, comunică, se vizitează, au întâlniri, tabere și tot așa. Sper că asta se va întâmpla în continuare, pe măsură ce mai mulți oameni din diverse clase sociale și non-albi vor începe să își educe copiii acasă, pentru că oamenii care au o asemenea afecțiune și încredere în copiii lor au tendința de a se simți puternic legați de cei care simt la fel.
Preluat de pe educațieliberă.blogspot.com cu acordul traducătorului.
