de Alfie Kohn
Hiperactivitatea în perspectivă
Chiar și acei cercetători care sunt mulțumiți atât de diagnosticul hiperctivității, cât și de utilizarea Ritalinului au recomandat multă grijă în prescrierea medicamentului și în decizia asupra cui îl ia. Dar practic toate recomandările de bun simț oferite în jurnalele profesionale sunt ignorate de rutină de către medicii din țară.
Chiar dacă studiile au arătat că un copil nu poate fi diagnosticat eficient pe baza unei singure consultații, un sondaj făcut printre medicii pediatri din California a arătat că felul în care copiii de comportă în fața lor ”pare a fi cea mai importantă caracteristică în judecata medicului”. Medicii care caută și alte dovezi pentru a-și confirma diagnosticul pot doar să prescrie medicamentul și să aștepte pentru a vedea dacă acesta funcționează. Conform unui sondaj național făcut în 1987, trei sferturi dintre pediatri continuau să creadă că reacția copilului la medicație ajută la stabilirea diagnosticului – aceasta în ciuda dovezilor că mulți copii hiperactivi nu răspund la stimulente și că mulți copii care nu sunt hiperactivi răspund la ele.
Conform unor studii făcute în câteva state, profesorii nu au deseori un rol în stabilirea diagnosticului sau au un rol limitat, deși observațiile lor sunt fundamentale. Și mai mult, contrar sfatului specialiștilor, clinicienii prescriu deseori doze mult prea mari de Ritalin, nu recomandă consilierea și alte tratamente nonmedicale pe lângă stimulente și nu planifică ”pauzele” periodice de la medicație, așa cum ar trebui.
La fel cum reacția publică la Ritalin în anii 1970 ”a provocat un val de studii mai bine proiectate”, recunoaște psihiatrul Mina casino spiele K. Dulcan, recentele procese de malpraxis ”i-ar putea motiva pe clinicieni să-și actualizeze practicile”. Barkley subliniază, totuși, că el crede că practicienii dați în judecată nu sunt, strict vorbind, neglijenți. Neglijența este judecată conform practicii obișnuite din domeniu și nu standardelor sugerate de cercetare. Mai concret, aceasta înseamnă că dacă cei mai mulți clinicieni diagnostichează la întâmplare și prescriu medicamente în mod iresponsabil, a-i aduce în fața justiției va fi dificil.
Diagnosticarea altor boli psihologice poate fi al fel de arbitrară și de subiectivă, făcută de un comitet și definită precar, insensibilă la factorii sociali și creatoare de presupuneri nefondate cu privire la cauze biologice. Pe de o parte, aceasta poate scuza ceea ce se întâmplă cu hiperactivitatea sau, cel puțin, poate pune totul în perspectivă. Pe de altă parte, poate provoca întrebări mai mari și mai tulburătoare despre teoria și practica sănătății mentale în Statele Unite.
Copyright 1989 by Alfie Kohn. Reprinted from The Atlantic Monthly and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
***
Având în vedere discuția care s-a iscat în subsolul primului articol despre ADHD, cred că e nevoie de o serie de clarificări:
Nu disprețuiesc și nu subapreciez problemele pe care unii copii le au la școală.
Nu disprețuiesc îngrijorarea părinților pentru dificultățile cu care se confruntă copiii la școală.
Nu neg iubirea și devotamentul părinților care cred că acei copii au o boală și că ea se numește ADHD.
Vreau doar să ne deschidem ochii și să cercetăm îndeaproape mediul în care trăiesc acești copii, mai exact școala. Cum se simt ei acolo? Sunt ei cu adevărat în siguranță? Sunt liberi și fericiți? Sunt ascultați, înțeleși, apreciați pentru cine sunt, respectați, spijiniți cu adevărat? Ne dorim ca ei să se simtă astfel la școală sau suntem de acord ca școala să fie un chin pentru că ”așa trebuie”? Ne dorim să învețe pentru că le place și pentru că simt nevoia de a cunoaște lumea sau pentru că așa li se ordonă?
Dacă acceptăm ca școala să fie un loc în care copiii sunt obligați, forțați, ”motivați” de către adulți, atunci e comod să credem că acei copii care nu se supun sunt ”bolnavi” și trebuie ”tratați”.
Dacă vrem ca școala să fie un loc sigur din punct de vedere emoțional și un mediu bogat în resurse pentru o dezvoltare liberă și fericită, atunci e clar că școlile românești nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Pentru mine, comportamentele etichetate drept ADHD sunt o revoltă total justificată împotriva unui mediu ostil și nefiresc, o apărare disperată de abuz, condescendență și privare de libertate.
Copyright 1989 by Alfie Kohn. Reprinted from The Atlantic Monthly and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
Ai sărit direct la concluzii? Nu-i nimic. Dar dacă ai rămas cu nelămuriri, poate vrei să scapi de ele:
Partea 1: Este ADHD-ul o boală adevărată?
Partea 2: Problema ar putea fi clasa
Partea 3: Forța dinamicilor familiale
Partea 4: Efectele terapiei medicamentoase
Credeti ca si excipientii vaccinurilor (thimerosal) pot determina modificari ADHD-like? Exista articole care sustin aceasta teorie. In mod cert Hg are implicatii in dezvoltarea neurologica a copiilor.
Nu stiu destule despre vaccinuri si substantele din ele pentru a putea raspunde cu certitudine la aceasta intrebare, insa nu as elimina o posibila influenta. Avand in vedere ca alimentele pe care le consumam au efecte asupra starii noastre fizice si psihice, ca medicamentele traditionale pot dauna mai mult sistemului imunitar decat ajuta (antibioticele, vaccinurile), s-ar putea ca substantele ce se gasesc in vaccinuri sa aiba efecte asupra starii psihice a copiilor.
Insa, asa cum incearca acest articol sa ne convinga, ADHD-ul este mai mult o inchipuire a adultilor care confunda revolta si disperarea sau oboseala nervoasa ale copiilor cu o boala, asa ca nu m-as ingrijora prea tare. In ce priveste vaccinurile, eu sunt nehotarata si cred ca m-as documenta mult si bine inainte de a decide sa-mi inoculez copilul cu asa ceva la o varsta atat de frageda.
Exista niste corelari foarte pertinente intre ADHS si realitatea educationala din ziua de astazi in cartea neurobiologului Gerald Hüther si proiecte bine gandite initiate de acelasi neurobiolog cu copiii asa zisi ADHD cu Sinnstiftung in Germania (cine vrea detalii ma poate contacta cu drag).
Aici e cartea:
http://www.amazon.de/Neues-von-Zappelphilipp-ADS-ADHS/dp/3530401315
Nu ca acest sindrom foarte neplacut atat pentru “purtator” atat cat si pentru lumea inconjuratoare nu ar exista: el este o realitate a timpului nostru – in Germania 30 % din baieti au primit cel putin o data in viata medicatia psihofarmacologica! – insa ceea ce se intampla in lumea medicala si terapeutica in general in priviinta ADHD-ului este inadmisibil: stigmatizarea copiilor, culpabilizarea adultilor.
Cauzele ADHD-ului sunt atat de multiple iar uneori eludarea lor ramane la nivelul speculatiei. Cunosc copii nevaccinati si totusi cu ADHD. Cunosc copii diagnosticati cu ADHD si cu terapie cu Risperdal si Ritalina, a caror parinti au renuntat la medicatie pe cont propriu si au apelat la coachinguri si terapie familiala – cu rezultate pe termen lung si stabile!
Nu spun aici ca ADHD-ul e curabil insa status quo este ca noi terapeutii avem un pas inaintea stiintei si a cercetarii. Si asta in mod empiric. (scuze Andreea, asta e insertul reclama ;O)