În 1991, școala din satul Izvorul Muntelui era în linii mari aceeași ca atunci când fusese fondată. Cea mai mare și mai frumoasă clădire din sat (cu excepția bisericii, desigur) adăpostea o cancelarie umilă, două săli de clasă și o cămăruță-depozit.  Fiind vorba despre un sat răsfirat, de munte, copiii erau puțini și de vârste diferite. Singurul învățător, domnul Urzică,  era un om blând (în ciuda numelui), aflat la acea vârstă vagă, între tinerețe și bătrânețe. Prin urmare, copiii de clase diferite învățau simultan, în aceeași sală de clasă încălzită iarna de o sobă zdravănă.

Acea clădire, acel învățător și acei copii mi-au fost alături în clasa I. Mă emoționez ușor gândindu-mă la anul acela, poate și pentru că este singurul an școlar din care am numai amintiri frumoase. De la bunătatea domnului învățător, care ne lăsa mai mult în pauză ca să apucăm să ne dăm cu săniuța pe dealul din curte, până la colegii cu care mergeam spre casă în fiecare zi și alături de care cei 3-4 kilometri păreau prea puțini. Nu aveam pe atunci nimic din facilitățile și dotările școlilor moderne: încălzirea era cu lemne, baia era în spatele curții, domnul învățător suna un clopoțel adevărat ca să ne cheme în clasă, nu exista telefon sau televizor (de computer, nici pomeneală prin România pe atunci). Dar cred că acel mediu s-a apropiat cel mai mult de ceea ce ar trebui să fie școala: un mediu similar celui de acasă, în care interacționezi cu persoane de vârste diverse și în care adultul/adulții sunt înțelegători și grijulii fără să exagereze.

Colegii ”de-a patra” erau pentru noi, bobocii (deși nu exista niciun fel de termen pentru cei din clasa I), doar niște prieteni care știau mai multe lucruri și aveau alte priceperi, de la care puteam să învățăm și să primim sfaturi  valoroase. Mi-aduc aminte în special de fetele mai mari, care mă îngrijeau și mă alintau ca niște surori.

Cred că șansa de a fi învățat alături de  copii de vârste diferite este cea mai valoroasă experiență din acel prim an de școală. Prin urmare, mă întreb:

De ce sunt copiii separați pe criteriul vârstei în școlile noastre?

Cred că motivul are de-a face mai mult cu adulții decât cu copiii. Având în vedere sistemul de învățământ organizat pe trepte, datorită viziunii lineare asupra dezvoltării copiilor, pare logic să faci ”trierea” după vârstă. Pe măsură ce înaintează în vârstă, copilul urcă treptele impuse de școală. Ce poate fi mai simplu pentru cei ce întrețin sistemul?

Cine și ce pierde prin acest tip de segregare?

Evident, copiii. Pentru ei, această separare este absurdă. Tendința lor naturală este de a se angaja în interacțiuni diverse, cu persoane de vârste diverse, dar mai ales cu semeni cu câțiva ani mai mult sau mai puțin. V-aș fi îndemnat să observați comportamentul copiilor într-un mediu extrașcolar, în parc de exemplu, pentru a vă convinge. Însă mi-e teamă că nu veți vedea ceva relevant, din moment ce încă de la grădiniță ei sunt învățați să se joace  numai cu semeni de aceeași vârstă și devin incapabili să relaționeze eficient cu cei mai mari sau mai mici decât ei.

În clasele și școlile tradiționale, gruparea copiilor pe vârste duce la:

– promovarea competiției, în dauna colaborării și a empatiei pentru ceilalți, a stimei de sine și a strădaniei de a-ți atinge scopul pe care ți l-ai propus pentru propria dezvoltare;

– diminuarea creativității, pentru că singurul scop este victoria și învingerea celorlalți, nicidecum plăcerea de a învăța sau de a te juca;

– sentimente de teamă și nesiguranță, timiditate și complexe de inferioritate, dacă rămâi în urma celor cu care ești comparat mereu; complexe de superioritate dacă manifești un nivel mai înalt de competență într-un anumit domeniu față de colegii tăi, situație la fel de dăunătoare stimei de sine și abilităților de comunicare și de interacțiune socială;

– conflicte și scăderea stimei de sine, din cauza faptului că adulții sunt singurele persoane în măsură să ajute, fiind cei mai puțin indicați să o facă: sunt percepuți ca figuri autoritare, de necontestat, tind să acorde mai mult ajutor decât s-a cerut și să controleze apoi activitatea copilului, intervenind pentru a preveni greșelile.

-pierderea unui mod extrem de eficient de a învăța și anume învățându-i pe alții, având în vedere competiția și considerarea colaborării (alta decât cea impusă de profesor) drept un fel de a trișa;

-inhibarea apariției și a dezvoltării unor competențe-cheie: empatia, grija pentru ceilalți, simțul răspunderii, simțul moral, din cauza competiției și a uniformizării ca vârstă, abilități, dezvoltare fizică, intelectuală și socială.

Ce beneficii aduce un mediu de învățare mixt ca vârstă?

Cel mai puternic argument ar trebui să fie firescul și naturalețea mediului mixt ca vârstă. Pentru că, din păcate, acesta nu este de ajuns, veți găsi și altele  în  seria de articole ale lui Peter Gray, Why We Should Stop Segregating Children By Age.  Autorul se bazează pe compararea felului în care copiii interacționează în școlile tradiționale și în cadrul Sudbury Valley School, una dintre cele mai prestigioase școli libere americane.

Voi trece în revistă principalele avantaje ale mediului mixt, solid argumentate în articolele menționate mai sus:

– le permite copiilor să se angajeze în activități de tip colaborativ, care ar fi dificil, dacă nu imposibil, de realizat cu semeni de aceeași vârstă;

– promovează forme de joc creative și non-competitive, care sunt ideale pentru achizița unor noi abilități;

-le permite celor care sunt înaintea sau în spatele semenilor de aceeași vârstă într-un anumit domeniu să-și găsească parteneri de același nivel;

-le permite copiilor mai mici să fie inspirați de cei mari și viceversa;

-le permite celor mici să primească ajutor și sfaturi fără să renunțe la autonomie;

-le oferă celor mari posibilitatea să învețe învățându-i pe alții;

-le oferă celor mari posibilitatea de a-i îngriji pe cei mici și de a dezvolta, astfel, un simț al răspunderii și maturitate.

Ca ultim exercițiu vă propun să privim cu atenție ultimele două imagini și să ne imaginăm că suntem unul dintre copiii de acolo.

În prima imagine, eu sunt fetița din prima bancă, complet absorbită de exercițiul pe care ”doamna” ne-a cerut să-l rezolvăm, grăbită să-l termin ca să primesc aprecierea ei și confirmarea faptului că mă comport cum trebuie. Mă simt destul de plictisită, dar mi-e teamă că dacă nu voi rezolva sarcina voi fi certată și considerată leneșă sau prostuță.

În a doua imagine, am ales să fiu fata în albastru, ultima din partea stângă, veselă și degajată, râzând la gluma lui Daniel, cu patru ani mai mic decât mine. Deși pare că doar ne distrăm împrejurul unui foc de tabără, învățăm să ne bucurăm  împreună și să ne găsim locul  într-un grup divers din multe puncte de vedere, dar unit de idei și valori comune.