- Wesley Bedrosian
Pedepsiți prin recompense?
O discuție cu Alfie Kohn
de Ron Brandt
Atât recompensele, cât și pedepsele, spune autorul cărții Punished by rewards, Alfie Kohn, sunt modalități de a manipula comportamentul care distrug potențialul de învățare autentică. În schimb, el susține oferirea unui curriculum atractiv și a unei atmosfere empatice ”astfel încât copiii să poată acționa în spiritul dorinței lor naturale de a afla”.
Următorul interviu a avut loc la Conferința anuală ASCD pe 27 martie 1995, în San Francisco.
Alfie, noi, educatorii, folosim pedeapsa destul de mult, dar am ajuns să înțelegem că nu reprezintă o motivație eficientă. Am fost convinși că este mult mai bine să o înlocuiești cu recompense. Dar tu vii acum și spui că și asta e greșit. De ce?
Mai întâi, să ne asigurăm că suntem de acord cu prima ta premisă și anume că pedeapsa este distructivă. O seamă de oameni par să creadă că dacă le numim ”consecințe” sau dacă introducem modificatorul ”logic”, atunci este în regulă. ”Consecințe logice” este un exemplu de ceea ce eu numesc ”pedeapsa ușoară”, un mod mai binevoitor și mai blând de a acționa asupra copiilor în loc de a lucra cu ei.
Acestea fiind spuse, mă voi îndrepta înspre recompense. Recompensele și pedepsele sunt, ambele, modalități de a manipula comportamentul. Sunt două forme de acțiune asupra elevilor. Și în această ordine de idei, toate cercetările care spun că este contraproductiv să le spui elevilor „Faceți asta sau iată ce vă voi face„ se aplică și pentru ”Faceți asta și iată ce veți primi”. Ed Deci și Rich Ryan de la Universitatea Rochester au dreptate când numesc recompensele ”control prin seducție”.
Și spui că recompensele sunt la fel de indezirabile precum pedepsele.
În virtutea faptului că exercită control, e probabil să fie considerate ostile pe termen lung. Motivul este că, deși elevii ar dori cu siguranță să obțină bunătățile în sine – pizza, bani sau steluțe aurii -, niciunuia dintre noi nu-i place ca lucrurile pe care și le dorește să fie folosite ca pârghii pentru a-i controla comportamentul. Astfel, contingența bunătăților – ”Fă asta și iată ce vei primi”- este responsabilă de statutul lor punitiv pe termen lung.
Vrei să spui că acest lucru li se aplică și copiilor care consideră o sarcină ca fiind satisfăcătoare în sine?
Recompensele dăunează cel mai mult interesului atunci când sarcina este deja intrinsec motivantă. Aceasta s-ar putea datora faptului că există și mai mult interes de pierdut atunci când sunt introduse stimulente extrinseci; dacă faci ceva plictisitor, interesul tău poate fi deja la cel mai scăzut nivel.
Cu toate acestea, nu avem dreptul să îi tratăm pe copii ca și când ar fi animale de casă atunci când sarcina este neinteresantă. În schimb, trebuie să examinăm sarcina în sine, conținutul curriculumului, pentru a vedea cum poate fi făcută mai atractivă. Totuși, indiferent ce facem, una dintre concluziile cel mai atent cercetate ale psihologiei sociale este cea conform căreia cu cât răsplătești pe cineva pentru ce face, cu atât va scădea interesul persoanei respective cu privire la activitatea pentru care a fost răsplătită.
În Punished by Rewards citezi multe cercetări asupra unor astfel de chestiuni. Spui că aceasta nu este numai părerea ta.
Exact. Există cel puțin 70 de studii care arată că motivatorii extrinseci – incluzând notele de 10, câteodată lauda și alte recompense – nu sunt numai ineficienți pe termen lung, ci și contraproductivi în ceea ce privește lucrurile care ne preocupă cel mai mult: dorința de a învăța, angajamentul față de valorile pozitive și așa mai departe. Un alt grup de studii arată că oamenii cărora li se oferă o recompensă pentru rezolvarea unei sarcini care implică un oarecare grad de rezolvare de probleme sau de creativitate – sau pentru rezolvarea corectă a sarcinii – aceștia tind să facă o muncă de o calitate mai proastă decât cei cărora nu li se oferă recompense.
Asta pare să contrazică experiența noastră de zi cu zi. Cu toții suntem obișnuiți să primim și să oferim recompense. Ca educatori, credem că este normal să oferim recompense; copiii care fac ceva bun merita o răsplată.
Copiii merită un curriculum atractiv și o atmosferă empatică pentru a putea acționa în spiritul dorinței lor naturale de a afla despre lucruri diverse. Niciun copil nu merită să fie manipulat cu stimulente extrinseci pentru a se supune voinței altora. E remarcabil cât de des folosesc educatorii cuvântul ”motivație”, când ceea ce vor să spună este supunere. Într-adevăr, unul dintre principalele mituri din această zonă este că poți motiva pe cineva. Când întâlniți un articol sau un seminar intitulate ”Cum să-ți motivezi elevii”, vă recomand să-l ignorați. Nu poți motiva o altă persoană, deci a concepe chestiunea în acest fel garantează folosirea unor procedee de control.
Mai mult decât atât, motivație este ceva cu care copilul își începe viața. Nu e nevoie să mituiești un copil ca să-ți arate că poate să numere până la un miliard sau să interpreteze semnele de pe autostradă. Cercetările arată că pe la mijlocul – în mod sigur, până la sfâșitul – școlii primare, această motivație intrinsecă începe să scadă dramatic – printr-o extraordinară coincidență, în jurul momentului în care sunt introduse notele.
În mod sigur este nerealist să te aștepți ca toți copiii să considere curriculumul motivant intrinsec. Sunt lucruri prin care copiii trebuie să se chinuie să treacă, nu-i așa?
Ei bine, e probabil ca un anumit copil să fie interesat de unele lucruri și de altele nu, dar nu vorbim despre a pune ceva pe tablă și a aștepta ca elevii să sară în sus de entuziasm și să spună ”Abia aștept să mă apuc de asta!”
Predarea competentă implică facilitarea procesului prin care copiii ajung să abordeze ideile complexe – iar aceste idei, așa cum ne-a arătat John Dewey – trebuie să apară în mod organic din interesele și preocupările din viața reală a copilului. ”Care este mai mare, 5/7 sau 9/11?” Răspunsul corect este ”Cui îi pasă?” Dar copiii țin foarte mult la cât de repede cresc. În acest context, abilitățile necesare pentru a rezolva această problemă devin interesante pentru cei mai mulți dintre copii. ”Care este diferența dintre o comparație și o metaforă?” Același răspuns; puțini membri ai speciei noastre ar considera această distincție în mod intrinsec motivantă – dar copiii sunt foarte interesați să scrie o poveste despre dinozauri sau despre cum o navă spațială îi duce undeva departe.În contextul unei sarcini care contează pentru elevi, abilitățele specifice de care ne pasă pot fi învățate în mod natural, fără a fi ”îndulcite”, fără jocuri și, mai presus de toate, fără a le oferi copiilor biscuiți pentru câini pentru că au făcut ceea ce l-am spus.
Lasă-mă să întreb despre laudă, care este în mod deosebit dificilă, pentru că nu este o recompensă tangibilă. Dacă îi spun unui membru din personalul meu că a făcut o treabă grozavă în legătură cu ceva, îi ofer prin asta o recompensă?
Aceasta este o întrebare interesantă și mi-aș dori ca mai mulți educatori să o pună, indiferent de ce răspuns vor primi. Feedback-ul pozitiv perceput ca informație nu este distructiv în sine și poate fi, într-adevăr, destul de constructiv din punct de vedere educațional. Iar încurajarea – a-i ajuta pe oameni să se simtă recunoscuți pentru ca interesul lor pentru acea sarcină să crească – nu este un lucru rău. Dar majoritatea laudelor oferite copiilor ia forma unei recompense verbale, care poate avea același impact distructiv precum celelalte recompense: pare manipulatoare, pervertește relația dintre adult și copil -și pe cea dintre copil și semenii săi – și subminează interesul pentru sarcina propriu-zisă.
Nu este o coincidență faptul că programele de disciplină coercitivă se bazează în mare măsură pe obținerea supunerii prin acumularea de laude. Un exemplu tipic este învățătoarea care este învățată să spună: ”Îmi place că Cecilia stă atât de cuminte, de tăcută și de pregătită să lucreze”. Am mai multe obiecții la adresa acestei practici.
De ce?
În primul rând, învățătoarea nu i-a făcut Ceciliei o favoare. Vă puteți imagina cum unii copii îi vor spune după oră: ”Domnișoara tocilară ’cuminte și tăcută’!”
În al doilea rând, învățătoarea tocmai a transformat o experiență de învățare într-o goană după câștig. A introdus competiția în clasă. Totul este acum un concurs pentru a vedea cine este cel mai cuminte și mai tăcut copil – iar voi, ceilalți, tocmai ați pierdut.
În al treilea rând, este o interacțiune fundamental frauduloasă. Învățătoarea pretinde că îi vorbește Ceciliei, însă de fapt o folosește pe aceasta pentru a manipula comportamentul celorlalți oameni din cameră – și asta nu este, pur și simplu, o modalitate frumoasă de a te purta cu ființele umane.
În al patrulea rând și poate cel mai important, vă propun să vă gândiți care este cel mai important cuvânt din acea frază. Eu cred că acesta este ”îmi”. Chiar dacă o astfel de abordare ”funcționează”, a reușit numai să-i determine pe Cecilia și pe ceilalți oameni din clasă să se preocupe de ceea ce cer eu, indiferent de motivele pe care le-aș putea sau nu avea pentru a-i cere să facă ceva. Cecilia nu este deloc ajutată să se gândească la felul în care experiența ei îi afectează pe cei din cameră sau la ce fel de persoană vrea să fie.
În legătură cu acest punct, îmi place să mă gândesc la tipurile de întrebări pe care copiii sunt încurajați să le pună în diferitele tipuri de clase. Într-una dominată de consecințe, copiii sunt îndrumați să gândească ”Ce vor să fac și ce se va întâmpla cu mine dacă nu o fac?”. Într-o clasă orientată înspre recompense, inclusiv una caracterizată de laudă, copiii sunt îndrumați să se întrebe ”Ce vor să fac și ce voi primi dacă o fac?”. Observați cât de fundamental similare sunt cele două întrebări și cât de diferite sunt de întrebările ”Ce fel de persoană vreau să fiu?” sau ”Ce fel de clasă vreau să am?”.
Cum rămâne cu elevii care au mai puțin succes? Mulți educatori cred cu putere că aceștia au nevoie de mai multe laude decât alți copii. Au nevoie să fie lăudați când fac cel mai mic progres.
Nicio cercetare nu sprijină ideea că a-i lăuda pe copiii pentru urcușul pe scara construită de adulți îi ajută să dezvolte un simț al competenței. Într-adevăr, lauda pentru reușita într-o sarcină relativ ușoară transmite mesajul că acel copil nu e prea isteț. Mai mult, copiii nu sunt ajutați să considere important sau interesant materialul propriu-zis dacă sunt lăudați pentru că l-au realizat. În general, cu cât copiii sunt convinși să facă ceva pentru o răsplată, cu atât se vede o scădere a interesului când o fac din nou. Acest fenomen poate fi explicat parțial prin faptul că lauda, ca și celelalte recompense, este în ultimă instanță un instrument de control, dar și prin faptul că dacă laud sau răsplătesc un elev pentru că face ceva, mesajul pe care copilul îl ghicește este ”Asta trebuie să fie ceva ce n-aș vrea să fac; altfel n-ar fi nevoiți să mă mituiască.”
Ceea ce spui nu va fi acceptat ușor de cei mai mulți. Pare să contravină experienței noastre de zi cu zi.
Contravine și nu contravine. De exemplu, părinții mă abordează și spun lucruri de genul ”Știi, e curios că spui asta, pentru că tocmai ieri l-am rugat pe copilul meu să strîngă masa după cină, iar el mi-a spus ”Ce o să-mi dai pentru asta?” ” Ceea ce mi se pare remarcabil în asta nu este ceea ce a spus copilul, ci faptul că părintele îmi cere să dau din cap și să mă plâng de Copii Din Ziua de Azi. Ceea ce vreau să întreb este ”De unde crezi că a învățat copilul asta?” Și dacă întreb asta, cu foarte puțin ajutor, oamenii înțeleg.
Există o cercetare în Missouri care arată că atunci când studenții au fost întrebați ”Credeți că recompensele duc la creșterea sau la scăderea interesului pentru o sarcină?”, au răspuns greșit. Dar îndată ce au fost explicate rezultatele cercetării, toți au spus ”Da, știam asta”. Mulți oameni au trecut prin experiența de a face ceva doar pentru că le-a plăcut – până când au început să fie plătiți pentru asta, după care n-ar mai concepe să o facă fără a fi plătiți. Fenomenul prin care motivatorii extrinseci cauzează evaporarea motivației intrinseci nu ne stă pe vârful limbii, dar nu este nici atât de departe de conștientizare.
Totuși, este un alt fel de a privi lucrurile. De exemplu, îmi place când oamenii îmi recunosc o anumită realizare.
Da, desigur. Toți ne dorim să fim apreciați, încurajați și iubiți. Întrebarea este dacă această nevoie trebuie să ia forma a ceea ce de multe ori pare o condescendentă bătaie pe cap și un ”Bun băiat!”, la care cred că răspunsul logic este ”Ham!”.
Acum, știu că mulți adulți sunt dependenți de laudă: în mod trist, ei nu se pot gândi la valoarea propriilor activități, acțiuni și produse și sunt dependenți total de altcineva, care să le spună că au făcut o treabă bună. Acesta este rezultatul logic al faptului că am fost marinați în laude ani de zile. Dar poate există o modalitate mai respectuoasă și mai reconfortantă de a-ți împărtăși părerea decât cea care ia forma unei recompense verbale.
Sunt uimit de profesorii care îmi tot spun ”Nu înțelegeți tipul de medii și de vieți familiale din care vin acești copii; ei provin din locuri lipsite de iubire și câteodată brutale și-mi spuneți să nu îi laud?” Răspunsul meu este ”Da”. Copiii aceștia au nevoie de iubire, de încurajare și de sprijin necondiționate. Lauda nu este numai diferită de acestea; este opusul lor. Lauda este ”Sari prin cercurile mele și numai atunci îți voi spune ce treabă grozavă ai făcut și cât de mândru sunt de tine.” Și asta poate fi problematic. Desigur, în cazul feedback-ului pozitiv există o chestiune de nuanță, de accent și de implementare. Nu e cazul steluțelor aurii, batoanelor de ciocolată sau notelor de 10, pe care le consider distructive în sine.
Unul dintre principalele mituri pe care le purtăm în minte este că există o entitate singulară numită ”motivație” din care poți avea mai mult sau mai puțin. Și ne dorim, desigur, ca copiii noștri să aibă cât mai multă și le oferim note de 10, laude și pizza. Adevărul este că există tipuri de motivație diferite din punct de vedere calitativ. Trebuie să încetăm să ne mai întrebăm ”Cât de motivați sunt elevii mei?” și să începem să ne întrebăm ”Cum sunt motivați elevii mei?”. Tipul de motivație obținută prin stimulente extrinseci nu este doar mai puțin eficient decât motivația intrinsecă; el amenință să erodeze acea motivație intrinsecă, acel entuziasm față de ceea ce faci.
Și ce sugerezi în schimb?
Vorbesc uneori despre cei trei C ai motivației. Primul C este conținutul. Pentru mine, mult mai interesantă decât dacă elevul a învățat ceea ce trebuia să învețe este întrebarea ”I s-a dat copilului ceva de făcut care merită învățat?” Dacă mă întrebați ce e de făcut cu copiii care sunt ”pe dinafara sarcinii” – una dintre expresiile noastre preferate – primul meu răspuns va fi ”Care este sarcina?” Dacă le dați prostii de făcut, atunci, da, va trebui să-i mituiți ca să le facă. Dacă elevii trebuie să facă la nesfârșit același lucru, nu veți scăpa de recompense și de pedepse prea curând.
Al doilea C este comunitate: nu numai învățare prin cooperare, ci sprijinirea copiilor pentru a se integra într-un mediu sigur în care să se simtă liberi să ceară ajutor, în care să ajungă să țină unul la celălalt spre deosebire de a trebui să fie manipulați pentru a împărți sau pentru a nu fi răi. O parte din munca deosebită în crearea de comunități empatice este făcută de Centrul de Studii ale Dezvoltării din Oakland, California.
Al treilea C este ”choice” (alegerea): a te asigura că elevii sunt solicitați să se gândească la ceea ce fac, cum, cu cine și de ce o fac. Știți, copiii învață să ia decizii bune nu urmând instrucțiuni, ci luând decizii.
Arătați-mi o școală care are cu adevărat cei trei C – în care elevii conlucrează într-un mediu empatic, angajându-se în sarcini interesante în alegerea cărora au ceva de spus – și vă voi arăta un loc în care nu e nevoie de pedepse sau de recompense.
Copyright 1995 by Association for Supervision and Curriculum Development. Reprinted from Educational Leadership and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
Originalul e aici.
