În școlile democratice nu sunt profesori. Sau ceea ce numim noi profesori. Sunt numai adulți care le oferă copiilor ajutor atunci când au cu adevărat nevoie și îl solicită.

În școlile democratice singurii responsabili pentru educația copiilor sunt înșiși copiii. Adulții sunt eliberați de responsabilitatea absurdă și copleșitoare de a hotărî și de a planifica procesul de învățare. De fapt, în aceste școli  nu există programe sau planificări de niciun fel, ci doar 🙂 curiozitate naturală, motivație intrinsecă, pasiuni, preferințe, talente, interese și ritm propriu de învățare.

În școlile democratice, adulții nu se străduiesc să-ți motiveze ”elevii” pentru învățare, ci au încredere în curiozitatea lor naturală în ceea ce privește lumea în care trăiesc. Ei știu că singura motivație autentică pentru învățare vine din interior, dintr-o nevoie acută de cunoaștere, nevoie pe care refuză să o distrugă prin interdiciții și constrângeri. De asemenea, ei au înțeles că singura lor responsabilitate este de  a le oferi copiilor un mediu sănătos, sigur și complex, în care aceștia să se poată educa singuri.

Înțeleg că acest mod de a vedea educația nu este cel universal acceptat, mai ales în țara noastră. Însă dacă  gândim în afara cutiei în care ne-a ambalat propria experiență educațională, vom găsi multe argumente pentru o abordare naturală și firească a educației copiilor noștri.

Peter Gray, profesor cercetător în psihologie la Boston College, detaliază, într-o serie de patru articole, trei dintre cele mai puternice argumente care susțin ideea conform căreia copiii se educă singuri:

1. O parte imensă din educația copiilor se întâmplă înainte de începerea școlii –  copiii sunt motivați să învețe și știu să o facă, încă de la naștere și fără să fie ajutați de părinți. Ei învață să meargă, să vorbească, să manipuleze obiecte, să ”citească” sentimentele celor din jur, abilități care depășesc prin complexitate tot ceea ce vor învăța mai apoi.

2. Copiii din culturile de vânători-culegători devin adulți de succes fără ceva care să semene cu școala – cercetătorii care au studiat astfel de culturi din Africa, Asia, Australia, Noua Guinee, America de Sud etc. au observat că adulții nu sunt preocupați de educația copiilor, ci doar de a-i sprijini atunci când cer ajutor.  Cu toate că nimeni nu se ocupă în mod sistematic de ei, copiii aceștia dobândesc o cantitate impresionantă de cunoștințe și de abilități, fiind total pregătiți pentru viața în societatea lor.

3. Copiii din anumite ”non-school schools” din cultura noastră devin adulți de succes fără ceva care să semene cu școlarizarea convențională – unul dintre exemplele grătoare este Sudbury Valley School, fondată în urmă cu patruzeci de ani. Departe de a fi o școală normală, aceasta este un mediu democratic, în care copiii au cu adevărat drepturi egale cu cele ale adulților și  învață numai prin activități autodirijate. Este, pur și simplu, un mediu sigur în care tinerii se pot juca, pot explora, își pot asuma responsabilități și pot interacționa liber cu ceilalți. Nu există teste, note, steluțe de primit sau noțiunea de ”admis sau respins”. Nu există cursuri sau ore, condiționări sau contrângeri de a învăța și nimeni nu se așteaptă de la adulți să-și asume responsibilitatea pentru educația copiilor. Absolvenții acestei școli devin artiști, ingineri, medici sau aleg multe alte profesii valorizate în societatea noastră și sunt recunoscători pentru șansa de a fi învățat în acest mod.

Profesorii din școlile tradiționale sunt copleșiți de responsabilitatea învățării. Ei trebuie să-și motiveze elevii, să planifice în detaliu ce, cum, cât și când vor învăța copiii, să le fie model de comportament și de exprimare, să evalueze constant ”progresul” elevilor și să corecteze eventualele ”derapaje” de la standardul impus de stat. Nu-i de mirare că ei nu pot crea o autentică  legătură cu copiii și acționa în spiritul nevoilor acestora.

Și profesorii au nevoie să fie eliberați pentru a-i putea ajuta cu adevărat pe copii.