Doi prieteni buni, Ionuț și Daniel, se întorceau acasă de la școală. Ionuț îl întreabă pe Daniel:
-Vii să jucăm fotbal cu copiii de la bloc?
-Ai uitat de temele la română și la matematică? Eu nu. Mai întâi mă duc acasă să le rezolv și abia apoi ies la joacă.
-Și ce dacă avem teme pentru mâine? Eu vreau să joc fotbal!
-Dacă vrei, poți veni pe la mine să scriem împreună și apoi ieșim afară.
-Nu-mi purta tu mie de grijă!
………
Am reprodus aproximativ, din memorie, o lecție din manualul de Limba română de clasa a doua. Al unui elev din 2009, în caz că ați avut un deja-vu. Exercițiile care urmau le cereau copiilor să imagineze o continuare la povestea celor doi prieteni și să tragă o învățătură din pățania lor. Îmi imaginez cu câtă seriozitate vor fi argumentat cei mici în favoarea temelor pe care, de fapt, le urăsc deja, doar ca să-i fie pe plac ”doamnei”. Cât de perverși pot fi autorii care au scris un atât de clar exemplu de manipulare?
În școala românească se abuzează de teme. Profesorii le consideră sfinte și le folosesc drept panaceu: ajută la învățare, duc la înțelegere, sancționează anumite comportamente nedorite și îi țin pe copiii în casă, departe de influențele nocive: jocurile, parcurile, prietenii etc.
De fapt, temele nu contribuie deloc la învățare sau la înțelegere, chiar dimpotrivă. Există sisteme educaționale care le exclud cu totul și se concentrează pe folosirea la maximum a timpului petrecut în clasă. Se poate învăța, chiar mult mai bine, fără să faci vreo temă. Cât despre utilizarea lor ca pedeapsă, e nevoie de un întreg articol despre păgubosul mecanism pedeapsă-recompensă, atât de adânc împlântat în filosofia educațională românească.
Temele nu fac decât să le confiște pe nedrept timpul liber, să le cheltuiască inutil energia și să-i scârbească de școală.
Am auzit de curând pe cineva spunând că, începând cu clasa întâi, copilul trebuie să uite de joacă și să învețe. Îmi explica cu o voce acră: ”Îi ajunge cât s-a prostit până la 6-7 ani!”. Cu mai mult de un secol în urmă, Ion Creangă (1837-1889), un dascăl pasionat și un povestitor neîntrecut, susținea cu tărie libertatea copilului de a se juca, invocând proverbul: “dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…” (Amintiri din copilărie). Într-o vreme în care pedagogia abia se contura, iar teoriile cognitive atât de la modă astăzi încă nu ne influențau, înțelepciunea populară îi recunoștea copilului dreptul natural la joacă. Cine suntem noi să-l refuzăm?
Dacă Creangă ar trăi pentru o zi în lumea de azi și-ar scrie o poveste despre experiența asta, probabil c-ar începe cam așa: „A fost o dată ca niciodată o vreme când copil fiind în joacă mă jucam…”. După care și-ar mai scrie o dată amintirile din copilărie, poate cu mai mult patos. Și-ar încheia: „Nu mai e — vremea aia.”
ps/ Yep, temele de casă sunt cvasi-inutile. Și cum și tu ești de acord cu asta, mă tot mir de ce-ai ales să-ți botezi blogul fix așa: „Teme pentru acasă”?
De când așteptam întrebarea asta :)!
Când căutam un nume am trecut prin multe variante: educație adevărată, educație liberă, despre educație, despre școală, școala adevărată etc. Dar niciunul nu mi-a plăcut. Așa că am dat peste ”teme pentru acasă” și mi-a plăcut tocmai pentru că temele sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalitatea noastră a tuturor și simbolice pentru intruziunea școlii în toate aspectele vieții copiilor. M-am gândit că blogul ar putea fi un fel de resursă pentru părinți, un loc în care este provocată reflecția asupra obișnuințelor și sunt propuse noi moduri de a privi educația și teme de gândire, cum ar veni ”teme pentru acasă”.
Asta e partea rațională, dar sunt sigură că și subconștientul a avut un cuvânt important de spus…
Problema e că „temă” are o conotație negativă pentru majoritatea celor care au avut parte de „tratament școlar” timp de 10-12 ani de zile.
Așa că… hmmm… probabil că e la-ndemână să captezi atenția potențialilor cititori deturnând un termen familiar, însă preiei și riscul ca (involuntar?) unii să aibă o primă reacție de genul: „La naiba! Am făcut la teme de mi s-a acrit în cele vremuri, numa’ n-o să stau să fac altele acuma, când mi-s om cu responsabilități”. 🙂
Pe de altă parte, ideile pe care le pui pe tapet în blogul acesta, sunt –(și) în opinia mea– demne de atenția fiecărui om ce-și pune problema educării (proprii sau a altora). În acest sens, am vorbi într-adevăr de niște adevărate teme pentru acasă — fără termene și note, doar ca reflecție și analiză a unui subiect important și omni-prezent în cultura noastră (educația).
tema de acasa nu e o problema. Devine o problema in momentul in care apar urmatoarele situatii. Frica( nu mi-am facut tema!Si chiar daca nu primeste meritata nota mica si scapa,emotia a ramas, plus vine gandul ca am pacalit-o pe d-na! yupii>. Copierea de la colegul de banca, alta nenorocire.Din ce obs eu, cadru didactic,usor usor se renunta la temele ptr acasa,doar avem afterschool( si beforeschool), nu? important e copiul sa stea cat mai mult la scoala…nu acasa cu….televizorul!