Cred ca pentru multi si multe alaptarea este privita ca un subiect tabu, un pic incomod, poate rusinos sau in orice caz, nu asa de discutat la o bere. Foarte corect, nu este chiar de discutat la o bere…este un lucru foarte serios si foarte dificil pentru multe femei, mai ales pentru cele care se intalnesc prima data in viata cu asa ceva.

Nu vreau sa devin siropoasa in povestire dar se pare ca nici experienta mea nu a fost foarte relaxanta…dar dupa cum ma stiti, mi-am promis ca nu ma las si cineva acolo Sus m-a ajutat sa intru pe un fagas bun mai repede decat mi-as fi inchipuit eu.

Experienta din spital nici n-ar fi de povestit…dupa 18 ore de stat la terapie intensiva (sau in limbaj local ‘camera de cezariene’) m-au mutat in rezerva (ca deh, se pare ca numai dimineata poti sa te muti intr-o rezerva/salon daca ai facut cezariana…cred ca in alte circumstante se poate si mai repede). Eu eram gata dupa cateva ore…dar nicio sansa. Si nici copilul odata mutat la un etaj superior nu mai poate sa coboare sa isi vada mamica. Chiar daca nu te ridici prea mult din pat, chiar daca esti ametita si nu stii pe ce planeta te afli, te gandesti in continuu…oare ce face puiul de om singur, lasat intr-un patut, nemangaiat si hranit cu biberonul? Trecem peste cele 18 ore, ma ridic din pat si cu toate puterile adunate ma pregatesc pentru prima intalnire cu little miss. Ma aranjez eu frumos si purced spre capatul culoarului unde era salonul de neonatologie (am fost o norocoasa ca alte mamici trebuiau sa urce si sa coboare etaje ca sa ajunga la puii lor…iar cu operatie e tare greu sa urci). Ma trezesc intr-un mic vacarm de plansete si agitatie. Plansete de la copii, agitatie de la mamici, mai mult sau mai putin experimentate. In dimineata aceea eram singura incepatoare de acolo. Recunosc personajul fara sa citesc eticheta de la marginea patutului si ma uit consternata la el. Nici nu stiam cum sa o iau in brate. Informez o asistenta ca de abia am picat si eu pe acolo. Ma infofoleste intr-o camasa (cica sterila si cu niste deschizaturi, pentru usurarea muncii). In camera erau cred cel putin 30 de grade. Am transpirat instantaneu (si de emotie si de caldura). Oarecum induiosata de fata mea (oarecum zic…asa ma gandeam eu in momentele alea) asistenta imi pune in brate ghemotocul de om (infasat si rosu de caldura…) si ma lasa cateva minute sa studiez creatura. Niste ochi mari s-au deschis spre mine (eram constienta ca nu vedea mare lucru…dar sentimentul a fost  incredibil). Si de acum incepe experienta alaptat.
Mai multe dupa click.

Ma uit si eu la celelalte mamici care isi mufasera copilasii la sanurile lor abundente si care vorbeau fiecare pe limba ei (mai  mult sau mai putin copilareasca). Incerc si eu sa imit cumva situatia. Inca odata, plina de asa zisa bunavointa (dupa cum ziceam, existenta doar in mintea mea) asistenta ma ajuta sa introduc obiectul de hranit copilul in gura deschisa si urlanda a acestuia. Si cam atat. “Gata, hai…descurca-te!” cam asa a sunat indemnul ei gingas. De aici si pana am ajuns acasa s-a dus o adevarata lupta de invatat (copilul sa prinda si el ceva acolo, eu sa introduc obiectul in locul potrivit…).

Recunosc experienta a fost putin mai placuta dupa ce Ioana a poposit in rezerva mea, unde era racoare si bine si liniste. Frustrarile n-au incetat. Nu prea aveam eu cu ce sa o satur pe little miss. Nici nu prea faceam corect ce trebuia sa fac. Nici nu era cineva caruia sa ii ceri ajutorul (asistentele se mai indulceau in glas dupa ce le mai infundai buzunarele si le zambeai frumos si mieros, dar in gesturi erau la fel de automatizate si reci). Ma uitam cu jind la mamicile din ai caror sani curgea laptele mult asteptat si dorit …si ma gandeam, e din cauza cezarienei, e din cauza ca am stat atat de mult departe de Ioana, nu fac ce trebuie si tot asa. In imaginile mele cele mai sumbre (pe care recunosc ca nu le-am avut de fapt) nu mi-as fi inchipuit ca mie mi s-ar putea intampla asa ceva (eu m-am dus pregatita la spital cu toate ustensilele necesare in cazul aparitiei unei cantitati peste masura de lapte hranitor…)

Si deci Ioana plangea dupa masa. Doar biberonul o linistea. Dupa aceea ma apucam eu de gandit si rastalmacit situatii si valuri de ingrijorari ma cuprindeau. Si apoi ma linisteam si eu si o luam de la capat. Si asta a durat 5 zile cand intr-un final, dupa 2 nopti nedormite (de mine, incercand sa o satur pe Ioana, de domnu’ fierband ape plate si sterilizand singurul biberon pe care il aveam in casa) –  gata, ne-am linistit.

Acum gandurile sunt altfel. Oare ce sa mananc (se zice ca orice, se zice ca mai nimic…oare pe cine sa cred?). Si multe alte intrebari. Cine sa ti le lamureasca? Parca esti singura impotriva tuturor si nicidecum dispusa sa faci experimente. As manca doar iaurturi si dovlecei numai sa nu o mai vad ca se ghemuieste de durere ca o doare burtica.

Si tot asa incercand sa aflu diverse raspunsuri am dat peste asta:

“Suport pentru Alaptare
ASOCIATIA PENTRU COMUNICARE NONVIOLENTA si AROUND BIRTH,

Va invita la Grupul de Suport pentru Alaptare, in premiera nationala.
Daca alaptezi si ai dificultati, te asteptam sa cautam solutii impreuna. Daca ai o experienta pozitiva in alaptare, vino sa imparti cu noi bucuria ta. Ne dorim sa fim alaturi de tine, sa te sustinem, oricare ar fi provocarea ta.
Suntem un grup de specialisti format din moase, educatori prenatali si consilieri pentru alaptare, iar la noi vei putea gasi intotdeauna informatii actualizate, sprijin competent si multa intelegere, empatie.
Grupul are loc sambata, 20 iunie, la ora 17,30, pe strada Urechescu nr. 10.”
Sursa: Around Birth

Cred ca este prima data cand aud de asa si ceva la noi si sincer, n-as vrea sa ratez…pana pe 20 iunie probabil o sa mai avem timp de exersat si deja o sa avem o experienta 🙂 … dar chiar as vrea sa ii vad si sa ii aud pe oamenii acestia care au pornit o initiativa foarte buna.

Pe de alta parte, de aici (aka Mami, alapteaza-ma! ) am aflat o multime de lucruri interesante si utile. Multam tare!